— Colecțiile noastre sunt ca niște grădini pe care le plivim ca să eliminăm volumele deteriorate sau depășite. De obicei, iau căruciorul și „curăț” o tranșă mare de cărți, ca să mă asigur că selecția mea va fi pe placul cititorilor. Nu mi-aș lăsa niciodată căruciorul pe culoare, murmură ea.

Mă bucur s-o văd atât de pasionată de jobul ei și, mai mult, atât de degajată în prezența mea. Purtarea ei s-a schimbat mult în bine de când ne-am întâlnit să bem o cafea. Nu doar ea e mai relaxată. Dintotdeauna, Annika a avut același efect asupra mea. În prezent, în viața mea există foarte puțini oameni alături de care pot fi eu însumi sută la sută, dar ea a fost mereu unul dintre ei. Nu trebuie să port o mască ori să încerc s-o impresionez, așa cum se întâmpla în cazul lui Liz. Lângă ea, mă simt liber.

— Ziua ta cum a fost? îmi trântește Annika întrebarea, un pic cam tare și cam neașteptat, de parcă tocmai și-a dat seama că ar trebui să se intereseze de chestia asta și încearcă să compenseze întârzierea prin rapiditate și entuziasm.

Tresar ușor.

— Și eu am fost ocupat.

Ar trebui să fiu la birou, spetindu-mă până spre miezul nopții ca să mă pot plânge de asta a doua zi dimineața – așa cum fac colegii mei –, cu singurul scop ca toată lumea să afle cât de târziu am rămas la birou ca să muncesc. Mascarada asta în care jucăm cu toții mă scoate din minți, dar nu am de ales.

Taxiul oprește în dreptul trotuarului, plătesc și o urmez pe Annika în restaurant.

Angajata care întâmpină clienții ne salută cu un zâmbet neobișnuit de larg și de entuziast:

— Bună!

Se apropie de Annika, vrând s-o îmbrățișeze. Mă încordez o clipă, fiindcă ei nu-i place să fie atinsă de străini, dar acum zâmbește și gesticulează.

— Bună, Claire!

Se îmbrățișează.

— Ce mă bucur să te văd! A trecut ceva timp.

Annika încuviințează din cap.

— Știu. Așa e.

— Avem o rezervare pentru două persoane, pe numele Hoffman, spun eu.

Claire verifică informația în registru și ne conduce spre o masă pentru doi.

— O trimit pe Rita să vă aducă băuturile, îi zice ea Annikăi.

Annika se așază și îi zâmbește larg.

— Am așteptat toată ziua momentul ăsta.

— Tot suc de cireșe bei?

— Da.

Nu mi-e clar care e relația dintre Annika și femeia asta, dar în mintea mea speculez pe marginea subiectului.

— Și dumneavoastră, domnule, ce doriți să beți? mă întreabă Claire.

— Gin tonic, vă rog.

— Imediat.

O strânge afectuos pe Annika de umăr și se întoarce la intrarea în restaurant.

— Deci – încep eu – ți-e prietenă sau ai uitat să menționezi că ești o clientă VIP a restaurantului?

Vorbesc pe un ton glumeț.

Înainte să apuce să-mi răspundă, un bărbat îmbrăcat în costum de bucătar se îndreaptă spre masa noastră, cu pași apăsați. Annika se luminează la față.

— Nicholas!

— Annika! exclamă el. Nu eram sigur c-o să mai vii aici.

— Păi, din seara aia n-am mai venit. Dar Jonathan m-a întrebat dacă îmi place mâncarea de aici și știi cât de mult îmi plac pastele cu ricotta și spanac, așa că…

Se uită la el, parcă spunând: „Iată-mă!”.

Ce Dumnezeu se întâmplă aici?

— Cred că nici el nu s-a mai întors, spune bărbatul.

— Nu mă mir. El preferă mâncarea mexicană.

— Oricum, mă bucur să-ți văd din nou chipul frumos la una din mesele noastre.

Bărbatul îmi aruncă o privire, apoi se uită din nou la Annika. Ea nu își dă seama de aluzie și, după o tăcere stânjenitoare, îi întind mâna, iar el mi-o strânge.

— Sunt Jonathan.

— Mă cheamă Nicholas.

Rita, o femeie de vârstă mijlocie, care pare amabilă și protectoare, ne aduce băuturile.

— Draga mea – spune ea în timp ce așază paharele pe masă –, mă bucur tare mult să te văd din nou aici.

— Bună, Rita! o salută Annika și pe urmă soarbe prelung din suc. Aici am descoperit răcoritoarele italienești, mi se adresează ea, în timp ce Rita își îndreaptă atenția către o altă masă. Sunt așa de bune! De obicei comand suc de cireșe, dar îmi place și cel de lămâie. Vrei să guști?

— Nu, mersi.

Sorb din băutura mea.

— Poți să mă lămurești și pe mine?

La început pare că nu înțelege ce-i cer, dar apoi fața i se luminează.

— A! Fostul meu prieten și cu mine am cam făcut o scenă când am mâncat ultima oară aici. Mă rog, el a făcut o scenă. Când se enerva, devenea foarte zgomotos. Janice zicea că e prea iritabil. În fine, zicea multe despre el, ăsta fiind cel mai politicos dintre ele.

— De ce nu mi-ai spus? Am fi putut merge la un alt restaurant.

— M-ai întrebat dacă îmi place mâncarea de aici, și-mi place. Cred că e meniul meu preferat dintre toate cele din Chicago. Îmi place că nu-l schimbă des, iar Nicholas mi-a spus că, dacă proprietarul va scoate vreodată din meniu felurile mele preferate, o să le pregătească special pentru mine.

— Nu te deranjează ce s-a întâmplat când ai fost ultima oară aici?

— N-a fost din vina restaurantului.

— Deci v-ați certat? o întreb eu și gesticulez ca și când aș încerca să-i scot, la propriu, cuvintele cu cleștele.

— A început în taxi, în drum spre restaurant. Ryan – așa îl chema – voia să mergem în concediu cu prietenul lui cel mai bun și cu soția lui, pe care odată am auzit-o spunând că sunt ciudată. I-am zis că nu înțeleg de ce ea ar vrea să meargă în concediu cu noi. Și îi spusesem deja că nu pot să plec în croazieră, pentru că am rău de mare.

Dau din cap, amintindu-mi cât de sensibil e stomacul Annikăi.

— …în plus, știi cât de mult urăsc să simt nisip sub degetele de la picioare.

Știam. Atingerea ierbii era o plăcere pentru ea, dar nisipul și noroiul erau groaznice. Într-o zi toridă, prefera podelele răcoroase, din gresie, iar covoarele moi ocupau locul al doilea în topul preferințelor ei.

— Dar el nu mă asculta niciodată. Îmi spunea mereu „Hai, că nu e mare scofală” sau „O să-ți fie bine”. Dar eu știam că nu mi-ar fi bine. Încă ne certam când Claire ne-a condus la masa noastră. Apoi Ryan a zis că o să-l roage pe prietenul lui să renunțe la ideea croazierei, dar că