partea legată de plajă nu e negociabilă, pentru că soția lui adoră apa, iar eu am pufnit și am zis că adoră și votca, pentru că ultima oară când ieșisem în oraș cu ei, tipa băuse atât de mult, încât adormise la masă. Eu o tot înghionteam, dar era dusă. Apoi Ryan a zis: „Chiar nu poți să te străduiești și tu o dată?”, iar eu n-aveam idee despre ce vorbea, fiindcă nu făceam decât să stăm la masa aia de acolo – Annika îmi arată masa de vizavi – și să mâncăm. Să mă străduiesc să fac ce anume? Probabil nu i-am zis ce voia să audă, pentru că după aia m-a întrebat: „Știi cum e să ai o relație cu o femeie care arată ca tine, dar care pe urmă deschide gura și dă cu bâta-n baltă?”. I-am răspuns că nu știu și că habar n-am despre ce vorbea, și atunci s-a făcut roșu la față. „Rahat! Ce pierdere de timp!” mi-a zis. „Nu mai suport.” Apoi s-a ridicat și a început să țipe că sunt nebună, iar angajații i-au cerut să plece din restaurant.

— E oribil, Annika! Nu-mi vine să cred că ți-a vorbit așa.

Nu e de mirare că toată lumea de aici se poartă așa de frumos cu ea.

— De obicei, nu-mi vorbea așa. Când am început să ieșim împreună, era chiar foarte dulce. Tina mi-a zis că problemele noastre se datorează faptului că nu vorbim aceeași limbă. Janice mi-a zis că probabil a cedat nervos, că e nesimțit și că nu i-a plăcut niciodată de el.

— Și pe urmă ce s-a întâmplat?

— Claire a venit să se asigure că sunt bine și mi-a propus să-mi aducă o felie mare de cheesecake. Au niște deserturi foarte bune.

— Și după aia?

— Am mâncat cheesecake și m-am dus acasă. Janice avea dreptate. Ryan chiar era un nesimțit. Când am ajuns în apartament, mă aștepta înăuntru, pentru că avea o cheie. Părea mai calm, dar a început să-mi înșire toate ocaziile când am spus sau am făcut ceva greșit. Îmi venea să plâng. Dar apoi mi-am amintit că, fără încuviințarea mea, nimeni nu mă poate face să mă simt inferioară.

— Janice ți-a zis asta?

— Eleanor Roosevelt. Janice mi-a dat o carte cu citate de-ale ei și le-am memorat pe toate. Îmi place mult și ăsta: „Femeia e ca un pliculeț de ceai; habar n-ai cât de tare este până n-o pui în apă fierbinte”. Apoi i-am zis lui Ryan că nu-mi place cum se comportă cu mine și că nu se poartă frumos decât când vrea să facem sex.

Annika zice asta cu glas foarte sonor, iar perechea de lângă noi ne privește. Mă întorc ușor cu spatele la ei.

— Pe urmă i-am spus că am terminat-o cu el și că trebuie să-mi dea cheia înapoi.

— Doamne!

— Știu. N-ar fi trebuit să i-o dau. În fine, nu l-am mai văzut de atunci.

Plănuisem ca, la finalul întâlnirii, să subliniez că a decurs mult mai bine decât prima noastră ieșire din timpul facultății, dar în clipa asta nu mai sunt sigur că e adevărat.

— Ai fi putut să-mi zici ce s-a întâmplat, ca să te duc în altă parte. Cu siguranță aș fi anulat rezervarea asta.

— De ce?

— Tu și fostul tău iubit v-ați despărțit în public, foarte zgomotos. Din câte am înțeles, s-a întâmplat chiar aici.

— Așa e. A fost un dezastru.

Annika se uită în jur, la clienții de la mese.

— Dar nu cred că vreunul din oamenii ăștia erau aici în seara aia. A fost acum aproape un an.

— Mă bucur că te-ai despărțit de el.

Probabil că m-am uitat un pic prea lung la ea, pentru că îmi evită privirea, dar zâmbește și se îmbujorează ușor. Apoi pune meniul deoparte.

— Nici nu știu de ce mai citesc meniul. N-aș putea comanda altceva decât paste cu ricotta și spanac.

 

Împărțim o felie de cbeesecake la desert, apoi Annika își ia la revedere de la toată lumea, în drum spre ieșire.

— Du-ne pe strada South Wabash, numărul 1333, îi spun șoferului când ne așezăm pe bancheta din spate a taxiului. E în regulă dacă urc puțin la tine? o întreb pe Annika.

— Da. Vreau să-ți arăt ceva, spune ea, pe un ton foarte entuziast.

— M-ai făcut curios.

Știind-o pe Annika, ar putea fi vorba de orice.

Locuiește la etajul șase și, când intrăm în apartamentul ei, mă cuprinde imediat o senzație de familiaritate. În camere domnește un haos organizat, a cărui logică o înțelege doar ea. Totul e curat, pentru că Annikăi nu-i place ca spațiul în care trăiește să fie murdar, însă totul mi se pare fără cap și coadă. Pe blatul de bucătărie văd un șir de cutii cu cereale. Sunt toate marca Cheerios, însă fiecare cutie e altfel. Niște castroane de un albastru intens stau stivuite lângă cutiile cu cereale, iar în fiecare a fost pusă o lingură. Lângă blender sunt așezate niște recipiente cu capac, pentru transportat smootbie-uri. Pe aragaz e un ceainic, iar pe blatul din stânga sunt așezate căni cu pliculețe de ceai în ele. Ai zice că are propria linie de asamblare a micului dejun.

În sufragerie, pe canapea și pe scaune sunt depozitate mai multe perne și pături, iar lângă un taburet văd un teanc de reviste de cuvinte încrucișate, aruncate unele peste altele, la întâmplare. Pun pariu că toate careurile, până la ultimul, au fost rezolvate cu stiloul.

Pe lângă mobila cu tapițerie moale, observ multe rafturi pline cu cărți broșate sau cartonate. O parte dintre ele s-au răsturnat pe podea. Un covor mare acoperă gresia din fața canapelei, iar pe măsuțe sunt diverse plante în ghivece. Una atârnă de un cârlig fixat în tavan. Televizorul e așezat pe o măsuță joasă, în fața canapelei.

— Vino cu mine, îmi zice și mă trage de mână spre dormitor.

Odată ajunși acolo, mă călăuzește spre pat. Acum chiar mă întreb ce voia să-mi arate și dacă nu cumva am interpretat greșit situația. Dar apoi îngenunchează lângă pat și ridică ușor cuvertura. La început nu văd nimic, pentru că e întuneric, însă pe urmă disting o cutie de carton. Înăuntru, o pisică și cinci pisoi. Nu am animale de companie, iar dacă ar fi