să aleg, probabil că aș prefera un câine. Cu toate astea, observ cât de drăgălași sunt pisoii. Dragostea Annikăi pentru aceste animăluțe o transfigurează și îmi aduc aminte cât de protectoare și de iubitoare poate fi.

— Cât au?

— Trei săptămâni. Mama lor n-are stăpân. A fost adusă la adăpostul pentru animale. Aveau nevoie de cineva care să aibă grijă de ei până când fată pisica și până când puii vor fi suficient de mari încât să fie adoptați. O s-o păstrez pe ea. De obicei, iau în grijă temporar animale bolnave sau rănite, care așteaptă să fie operate. Așa, pot să ajut mai multe. În ultima vreme, mi-a fost din ce în ce mai greu să renunț la ele când venea vremea, așa că am hotărât să păstrez următorul animal pe care îl iau în grijă. Nu mi s-ar părea corect să adopt un câine, pentru că sunt plecată de acasă toată ziua, dar cred că o pisică e companionul perfect pentru mine.

— Îți place să locuiești singură?

— M-am obișnuit să locuiesc singură când m-am întors în campus, după ce tu și Janice ați absolvit. Mi s-a părut oribil la început, dar treptat a ajuns să-mi placă mult.

— Ți-a fost greu fără Janice? întreb și înghit în sec. Și fără mine?

Pare puțin descumpănită.

— Am avut și momente foarte grele. Dar a fost o experiență necesară. M-a pregătit pentru viață. N-aș fi putut în veci să mă mut singură într-un oraș, dacă n-aș fi trecut testul ăsta.

— Bărbatul cu care te-am văzut vorbind la bibliotecă, atunci când am venit să te iau, este celălalt tip cu care ai avut o relație?

— Da. Îl cheamă Monte. Am flirtat cu el luni întregi și m-am plictisit tot așteptând să mă invite în oraș, așa că l-am invitat să vizităm acvariul, într-o sâmbătă. Nu vorbea niciodată urât cu mine, ca Ryan, dar pur și simplu era foarte frustrant să ies cu el. În general, voia să comunicăm prin e-mailuri, iar atunci când se întâmpla să vorbim față în față, trebuia să-i explic mereu totul foarte clar, și asta mă obosea.

De când a început discuția despre Monte zâmbesc atât de larg, încât acum mă doare fața. Cum ar putea vreun bărbat să se poarte urât cu femeia asta? Sentimentele pe care le-am avut cândva față de Annika au rămas ascunse pentru o vreme, dar acum ies din hibernare și în clipa asta viața mi se pare mult mai frumoasă decât în ultimul timp. Când sunt în preajma ei, mă simt plin de speranță.

Mă uit la ceas. E aproape nouă seara și-mi dau seama că e obosită după privire și după felul în care își lasă capul pe spate, rezemându-se de tăblia patului.

— Ar trebui să plec. Te las să te relaxezi și să dormi.

Annika mă conduce la ușă.

— Mulțumesc pentru cină, îmi zice ea. Îmi pare rău pentru povestea cu Ryan. Pur și simplu nu mă mai gândesc deloc la relația aia.

Pentru o clipă, cuvintele ei îmi înțeapă inima ca niște țurțuri mici. Așa face ea de obicei? A procedat la fel și după ce noi doi am încheiat relația?

Mă ia pe nepregătite când îmi cuprinde gâtul cu brațele și mă îmbrățișează. Scot un geamăt când aroma pielii ei îmi inundă nările. Liz credea cu tărie în feromoni. Mirosul ei nu mă prea impresiona, dar am senzația că nici ea nu se dădea în vânt după al meu. Nu știu dacă să cred toată povestea asta despre feromoni, însă e adevărat că mirosul Annikăi a avut mereu un efect puternic asupra mea. Nu pot să explic a ce miroase, pentru că e indescriptibil. În rarele ocazii în care nu dormea la mine, în apartamentul meu, făceam schimb de perne și îmi culcam capul pe a ei. Partea ciudată e că Annika nu suporta parfumul și folosea doar săpun neparfumat, deci ce simțeam eu emana direct din ea.

Evident, nu este prima noastră întâlnire și ar fi pueril să mă port protocolar. Doar ne-am văzut goi. Știu ce sunete scoate când e excitată. Nu prea există părți din corpul ei pe care degetele și gura mea să nu le fi explorat.

O îmbrățișez la rândul meu și, în ciuda faptului că mi-e greu să mă desprind de ea, în cele din urmă plec.

15Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1991

 

— Cu ce-o să te îmbraci? m-a întrebat Janice.

Se postase în fața dulapului meu și tot muta umerașele de la dreapta la stânga, examinând garderoba mea de studentă. Dintotdeauna, hainele mele contau mai mult pentru Janice decât pentru mine. Înainte de a locui cu ea, îmi alegeam îmbrăcămintea pentru jumătatea de sus a corpului și pentru cea de jos în funcție de senzațiile pe care mi le stârnea respectivul material pe piele. Faptul că piesele de îmbrăcăminte nu se potriveau între ele sau că arătau de-a dreptul oribil împreună nu-mi influența cu nimic decizia și nu-mi aduc aminte ca părinții sau fratele meu să fi avut vreodată ceva de comentat cu privire la alegerile mele vestimentare. Janice mi-a explicat cu blândețe că săptămâni întregi defilasem prin campus îmbrăcată anapoda și m-a ajutat să-mi creez ținute complete, ca să mă pot îmbrăca singură când ea nu era prezentă. Moda se număra printre domeniile în care mă simțeam neajutorată.

— Cu o fustă, am zis eu.

Nu eram foarte atentă la ce făcea, pentru că stăteam cu nasul într-o carte.

— Fuste porți mereu.

— Atunci, dacă știi deja ce-o să spun, de ce mai întrebi?

— Am crezut că poate vrei să porți altceva la prima ta întâlnire. Parcă am văzut o pereche de blugi aici, cândva. Unde-au dispărut?

— I-am lăsat în spălătorie și i-a luat cineva.

— Nu mi-ai zis că ți i-au furat.

— I-am lăsat acolo intenționat, pentru că urăsc blugii. Doar știi asta.

— Ce zici de o rochie? Am una foarte simpatică. Are model floral. Și poți să porți tricoul meu alb pe dedesubt. E lungă. Pun pariu c-o să-ți placă.

— Tricoul o să fie prea strâmt.

— Ești mai slabă decât mine. N-are cum să-ți fie strâmt.

— Nu vreau să port rochie.

— Știi unde o să te ducă Jonathan? Poate că m-ar ajuta să aleg ceva pentru tine.

— Trebuia să întreb?

— N-a zis el?

Îi