Şi brusc îşi dădu seama ca şi cum îl lovise un ciocan: doar era în Ţara Sfântă! În patria Bibliei, în ţara Crucificării şi a învierii! Se afla pe pământul pe care însuşi Mântuitorul păşise cu două mii de ani în urmă!

Pentru o clipă îl apucă ameţeala. Mereu visase la asta. Şi acum se întâmplase totul atât de repede, încât nici nu ajunsese să-şi dea seama unde fusese trimis aşa în marş forţat.

Darul cel mai mare al lui George Martinez erau degetele subţiri cu articulaţii fine, degete ca unelte de precizie, care îi permiseseră lui, fiul deosebit al imigranţilor mexicani, să încheie cu succes un studiu ca mecanic de precizie şi să obţină un post ca asistent tehnic la Universitatea de stat din Bozeman, Montana. Acolo se obişnuise să fie considerat amerindian, datorită pielii de culoarea caramelei, a părului negru şi a ochilor săi focoşi, şi în decursul timpului devenise îndrumătorul tehnic al lui Sotom 2, Tomograful cu ultrasunete 2, o versiune evoluată a fostelor aparate cu ecometru. Se obişnuise la fel de repede ca să fie împrumutat din când în când împreună cu întreg echipamentul unor întreprinderi care plăteau bine, de cele mai multe ori societăţi petroliere sau întreprinderi de exploatări subterane, şi astfel să călătorească prin lume pentru a cerceta câmpuri petrolifere, să cartografieze abatajele minelor dezafectate sau cursul conductelor de apă, gaze sau de altă natură în oraşe sud-americane acoperite de vegetaţie, care nu mai aveau planuri de construcţie autentice sau nu aveau deloc. Pentru universitatea din Bozeman, Sotom 2 era o sursă importantă de venituri.

Dar ieri lucrurile demaraseră extrem de rapid. I se dăduseră zece minute să-şi ia periuţa de dinţi şi câteva schimburi de haine. În drum spre aeroport trebuise să contramandeze toate întâlnirile sale pentru următoarele zece zile. Acolo îl aştepta deja cel mai mare avion de transport care aterizase vreodată în Bozeman, de când oraşul avea aeroport. Iar despre scopul călătoriei aflase abia pe drum şi asta doar tangenţial, când examinase cablul de semnalizare să vadă dacă e complet.

Unul dintre expeditori îi întrerupse gândurile.

— Unde îl punem? întrebă el, arătând spre thumper, într-o engleză guturală care suna mai mult a arabă, aşa că la început George nu-l înţelese.

Arătă spre lăzi, care stăteau deja aranjate la marginea unei tabere întinse de corturi.

— Acolo vizavi, spuse el neconvins.

Ţara Sfântă. Trebuia neapărat să aibă grijă să-i trimită mamei sale o vedere de aici, înainte să termine şi eventual să fie nevoit să zboare la fel de repede înapoi. Şi el trebuia să...

— E departe de aici până la Ierusalim? îl întrebă el pe unul dintre paznicii dispuşi din loc în loc, cu o mitralieră atârnată sub braţ.

— Nu, răspunse omul. Israel e o ţară mică. De nicăieri nu este departe până la Ierusalim.

Golgota. Grădina Ghetsimani. Via Dolorosa. Trebuia neapărat să facă un drum până la Ierusalim. Să se roage la opririle de pe Drumul Patimilor lui Hristos.

— Se poate exprima asta şi în mile?

Paznicul rânji, dădu din cap în semn că da, părând că socoteşte distanţa în cap.

— Poate douăzeci şi cinci de mile. S-ar putea să estimez complet greşit.

Israel era într-adevăr o ţară mică. George făcea în fiecare zi dublul acestei distanţe numai pentru a ajunge la serviciu şi, de fapt, i se părea că locuia foarte aproape de universitate.

Arătă spre peisajul din jur, spre corturi, rulote, maşini.

— De fapt, ce se întâmplă aici?

— Habar n-am. După câte ştiu, săpături arheologice.

— Şi trebuie păzite?

— Da. De când s-a făcut aici o descoperire senzaţională.

— O descoperire senzaţională? Ce anume?

— Totul e strict secret. Nici nouă nu ni se spune nimic. Omul părea într-adevăr să nu ştie nimic. Acum îl descoperi pe Bob, care răspundea de partea ştiinţifică a problemelor. Stătea lângă una dintre cele cinci rulote mari, argintii şi vorbea cu un bărbat, care purta un costum cenuşiu-albăstrui, îmbrăcămintea cea mai nepotrivită pe care şi-o putea imagina George pentru această ambianţă. El însuşi purta, ca aproape mereu şi peste tot în lume, blugii lui de cincisprezece ani şi un tricou decolorat şi se simţea destul de bine în ele. Lui îi plăcea căldura, în Montana vremea i se părea în cea mai mare parte a anului prea rece.

— Strict secret. Aşa deci. Dar într-o asemenea situaţie circulă precis zvonuri, nu-i aşa? La noi acasă cel puţin aşa ar fi.

Îşi scoase pachetul de ţigări şi îi oferi paznicului scund, cu păr creţ, o ţigară.

— Tot felul de zvonuri. Dar numai prostii, dacă mă întrebi pe mine.

— Ca de exemplu? Îi oferi un foc. De altfel pe mine mă cheamă George.

— Aha, George. Pe mine mă cheamă Gideon. Am auzit pe cineva susţinând că Zona 14 este închisă pentru că s-a găsit ceva nuclear. Alţii spun că e vorba de o comoară. De comoara lui Solomon. Dar ştii, asta e mereu aşa. În ţara asta sunt atâtea de dezgropat, încât cu greu poţi săpa fundamentul unei case.

— Înţeleg. Destul de dubioasă toată chestia. Treabă palpitantă. George era curios să vadă fotografiile pe care le va scoate Sotom 2.

*

În sfârşit avea legătura cu el.

— Wilde, anunţă vocea joasă, vibrând de energie inepuizabilă şi chef de viaţă.

— Alo, Dominik, spuse Eisenhardt, Peter la telefon.

— Peter! Ce surpriză! Şi atât de devreme. Ce este?

— Ca de obicei. Apel de urgenţă, ştiinţific. Ai o clipă timp, sau te deranjez?

— Nici o problemă, oricum nu fac altceva decât să-mi beau cafeaua. Dominik mereu „bea doar cafeaua”, când îl suna el. Ţi-ai mutat biroul pe hol? Se aude un zgomot foarte ciudat acolo.

— Asta-i o poveste mai lungă; ţi-o povestesc cu altă ocazie.

— Okay. Dă-i drumul.

Eisenhardt respiră adânc.

— Există, după ştiinţa ta, undeva în lume, cercetări privitoare la călătoriile în timp?

— Ups! făcu Dominik.

Apoi urmă un timp o linişte deplină. Dominik se gândea.

Asta era ce aprecia Eisenhardt la el: Dominik nu dădea nici la cele mai ciudate întrebări - şi de fapt îi punea doar întrebări ciudate - răspunsuri pripite. Dominik Wilde, care lucra ca jurnalist ştiinţific independent pentru numeroase reviste, era ca un fel de ultim mijloc de salvare în probleme de ştiinţe ale naturii. Dacă îi telefona pentru a-i pune o întrebare, atunci de regulă studiase deja toate lexicoanele şi lucrările de referinţă şi petrecuse zile