întregi în biblioteca universităţii şi tot nu găsise răspunsul. Dominik se pricepea la aproape toate domeniile ştiinţifice, ştia cine este capacitatea supremă în fiecare domeniu şi putea să-i dea, dacă nu un răspuns mulţumitor, cel puţin un indiciu care-l ajuta să meargă mai departe - o adresă, un număr de telefon, o carte.

Contactul între ei se stabilise cu ani în urmă, când Peter Eisenhardt - după ce citise un articol - reuşise să dea telefonic de autorul său, un anume Dominik Wilde, pentru a-i pune nişte întrebări suplimentare. Şi constatase că Dominik citise toate romanele sale, că îi plăcuseră foarte mult şi că se simţea onorat să-l poată ajuta în continuare. Din păcate, nu putea face aceasta la prima încercare, întrebările erau mai complicate decât crezuseră amândoi, iar răspunsul la ele cerea neapărat să se întâlnească personal. Şi constatară că le plăceau aceleaşi filme şi că oricum puteau vorbi fără sfârşit despre Dumnezeu şi omenire şi asta şi făceau. Aşa începuse totul.

— Călătorie în timp, repetă Dominik în cele din urmă, după o pauză lungă şi scumpă. Pentru început aş spune nu. Nici măcar nu cred că există cineva care se preocupă de fenomenul timp, în orice caz nu în sensul fizic. Psihologii şi neurologii fac multe cercetări în acest sens - percepţia timpului, trăirea timpului, lucruri de acestea. Ce este amintirea, cât timp durează perioada de timp pe care o percepem ca prezent, numai întrebări interesante. Dar probabil nu ceea ce cauţi tu, sau poate că da?

— Nu, consimţi Eisenhardt. Întreb în mod concret dacă există şi doar umbra unei şanse ca în aproximativ cinci sau zece ani cineva să poată trimite un om în trecut.

— Din punct de vedere al maşinii timpului. H.G. Wells şi ceva asemănător.

— Exact.

— Umbra unei şanse există în principiu mereu. Doar ştii cât de intempestiv au loc evoluţiile în ziua de azi. În principiu, imprevizibile. Câţi nu s-au făcut de râs cu afirmaţia că asta sau cealaltă ar fi imposibil de realizat. Dar aş estima că şansele ca cineva să inventeze, să zicem, propulsarea cu viteză mai mare decât a luminii, o sursă perpetuă de energie sau un mijloc de a crea nemurirea, sunt minime, dar totuşi mult mai mari decât de a efectua călătorii în timp.

— Înţeleg. Atunci să întreb altfel - ce spune fizica modernă, în general, despre tema timp?

— O mulţime de lucruri, după cum îţi poţi închipui. Trebuie să întrebi puţin mai exact.

— Bine.

Eisenhardt se gândi. Iată cum era jocul: O întrebare bună este deseori deja o jumătate de răspuns. Multe probleme apar nu din răspunsuri care lipsesc, ci din întrebări inexacte.

— În termodinamică există legea obţinerii energiei din care reiese că este imposibil să construieşti un perpetuum mobile. Teorema a doua sau aşa ceva. Ceea ce vreau eu de fapt să ştiu este dacă există o dovadă comparabilă care să arate că din punct de vedere fizic o călătorie în timp este imposibilă.

— Nu există.

— Eşti sigur?

— Da. De la Albert Einstein încoace, timpul este perceput ca o dimensiune a spaţiului cvadridimensional. Mai exact de la Hermann Minkowski, care arăta că transformările Lorenz sunt simple rotaţii ale axelor de timp spaţial...

Eisenhardt înghiţi. Acum Dominik alunecă destul de tare spre graniţa unei limbi de specialitate!

— Stai! Stai! spuse el. Încă odată mai încet, pentru scriitor. Ce înseamnă dimensiune? Cunosc lungime, lăţime şi înălţime şi acestea sunt trei direcţii în care mă pot mişca liber. Pot face un pas în faţă, dar şi înapoi. Înseamnă asta că ar trebui să mă pot mişca prin timp la fel?

— Dar asta faci în romanele tale tot timpul.

— Da, desigur, dar astea sunt romane. Eu vorbesc de realitate.

— Trebuie să fie ceva neobişnuit.

— Dacă timpul este doar o dimensiune, atunci de ce nu pot merge înapoi, să zicem în perioada de şcoală şi de acolo să pornesc pe un cu totul alt drum? Sau pur şi simplu să mă întorc doar o săptămână şi să joc alte cifre la loto.

— Eşti destul de ahtiat după bani.

— Dacă aş fi fost ahtiat după bani, nu aş fi devenit scriitor.

— Deci, după câte ştiu, de fapt se vorbeşte despre timp cvadridimensional, dar se face deosebire între direcţii spaţiale şi temporale. Există cel puţin o teorie care prezintă o a cincea dimensiune, de asemenea o dimensiune temporală, aşa-numitul hipertimp. Dar, te rog, nu mă întreba acum ce trebuie să ne închipuim că este: nu ştiu. Şi nu este exclus să existe teorii care prevăd chiar şi o a şasea dimensiune - fizicienilor le place când teoriile lor sunt simetrice şi atunci am avea trei dimensiuni spaţiale şi trei dimensiuni temporale.

— Şi ce ne aduce asta? Poate timpul să treacă şi înapoi?

— Există în fizică o clasă întreagă de teoreme care sunt socotite invariabile temporal. Pe limba noastră: sunt egale indiferent în ce direcţie se scurge timpul. Exemplul clasic este ciocnirea între două bile de biliard. Dacă filmezi asta poţi da după bunul tău plac filmul înainte sau înapoi în ambele direcţii. În ambele direcţii se produce lovitura corect. Privitorul filmului tău nu ar avea nici o posibilitate să constate care este cea „corectă”.

— Bine. Dar eu, dimineaţa, pun zahăr şi lapte în cafeaua mea, o amestec şi obţin un lichid cafeniu şi dulce. Doar nu o să susţii că, dacă amestec în sens invers totul, se desface în cafea neagră, lapte şi cristale de zahăr?

— Nu, aceasta nu este o acţiune simetrică din punct de vedere al timpului. Şi reversibilitatea ei se explică prin entropie, care se măreşte datorită amestecării. Prin asta fizica teoretică susţine simetria timpului.

— Extraordinar!

— Ascultă, nu am nici o vină. Tu ai vrut să ştii ce spune fizica modernă despre timp.

Lui Eisenhardt îi veni o idee.

— Ia spune, doar îl cunoşti pe Stephen Hawking.

— Bineînţeles că îl cunosc pe Stephen Hawking. L-am şi intervievat odată.

— Cred că îmi amintesc vag că a demonstrat într-una din cărţile sale că nu sunt posibile călătorii în timp. Iar acum este considerat ca un fel de Einstein în viaţă, dacă nu mă-nşel. Cunoşti această dovadă?

— Mmmda.

— Ei şi?

Dominik oftă zgomotos.

— N-o să-ţi placă. Nu este o dovadă a fizicii în cel mai strict sens.

— Explică-mi simplu cum argumentează el. Apoi îţi voi spune dacă-mi place sau nu.

— Cum