Veni deci la ora obişnuită, cu capul sus, cu ochii semeţi, cu mersul sfidător, coborî din trăsură, străbătu coridoarele si intră în sală fără să remarce ezitările uşierilor şi jumătăţile de salut ale colegilor.

Când Morcerf a intrat, şedinţa era deschisă de mai bine de o jumătate de oră.

Neştiutor, precum am spus, de tot ce se întâmplase, contele nu arăta nimic schimbat în aerul şi în mersul său, acestea părură tuturora mai trufaşe decât de obicei, iar prezenţa lui în această împrejurare făcu o impresie aşa de agresivă adunării, orgolioasă de onoarea ei, încât toţi văzură o necuviinţă, mai mult, o sfidare, câţiva o insultă.

Era vădit că întreaga Cameră ardea de nerăbdare să aducă în discuţie cazul.

Gazeta acuzatoare se afla în mâinile tuturora; ca de obicei însă, fiecare ezita să-şi asume răspunderea atacului. În sfârşit, unul dintre onorabilii nobili, duşman făţiş al contelui de Morcerf, urcă la tribună cu o solemnitate care anunţa că momentul aşteptat sosise.

Se aşternu o tăcere înspăimântătoare; numai Morcerf nu ştia cauza atenţiei profunde ce se acorda, de data aceasta, unui orator care nu era ascultat cu atâta bunăvoinţă.

Contele trecu liniştit peste introducerea prin care oratorul anunţa că va vorbi despre un lucru aşa de grav, aşa de vital pentru Cameră, încât reclamă atenţia colegilor.

De la primele cuvinte despre Ianina şi colonelul Fernand, contele de Morcerf se îngălbeni aşa de groaznic încât un fior străbătu întreaga adunare ale cărei priviri se îndreptau spre el.

Rănile morale au particularitatea că se ascund, dar nu se închid; totdeauna dureroase, totdeauna gata să sângereze când le atingi, ele rămân vii şi deschise în inimă.

După citirea articolului, în mijlocul aceleiaşi linişti tulburată de o rumoare ce încetă îndată când oratorul păru dispus să ia din nou cuvântul, acuzatorul înfăţişă scrupulul său şi preciză cât de anevoioasă îi era sarcina; pretindea că apără, provocând o discuţie cu privire la chestiuni personale, arzătoare întotdeauna, onoarea domnului de Morcerf şi a întregii Ca-mere. În sfârşit, încheie cerând ordonarea unei anchete, cât mai repede, pentru a nărui calomnia mai înainte ca ea să aibă timp să se întindă şi pentru a-l repune pe domnul de Morcerf, răzbunându-l, în situaţia pe care opinia publică i-o crease de multă vreme.

Morcerf era aşa de copleşit, aşa de tremurând în faţa imensei şi neaşteptatei catastrofe, încât abia putu să îngâne câteva cuvinte, privindu-şi cu ochi buimaci confraţii. Timiditatea aceasta care, de altminteri, putea să ţină tot aşa de bine de uimirea nevinovatului ca şi de ruşinea culpabilului, îi aduse câteva simpatii. Oamenii cu adevărat generoşi sunt totdeauna gata să devină compătimitori atunci când nenorocirea duşmanului depăşeşte limitele urii lor.

Prezidentul puse ancheta la vot; se votă pentru ea.

Contele fu întrebat cât timp îi trebuie pentru a-şi pregăti apărarea.

Lui Morcerf îi revenise curajul din momentul când simţi că a supravieţuit groaznicei lovituri.

— Domnilor pairi, răspunse el, nu cu timpul se respinge un atac de natura aceluia pe care îl îndreaptă, în momentul acesta, în contra mea, vrăjmaşi necunoscuţi, rămaşi în umbra obscurităţii lor; ci pe dată, printr-o lovitură de trăsnet se impune să răspund fulgerului care m-a orbit o clipă; de ce nu-mi este dat ca, în locul unei atari apărări, să-mi vărs sângele pentru a dovedi colegilor mei că sunt vrednic de ei?

Cuvintele făcură o impresie favorabilă pentru acuzat.

— Cer deci, spuse el, ca ancheta să aibă loc cât mai curând posibil şi voi furniza Camerei toate piesele necesare.

— Ce zi fixaţi? întrebă prezidentul.

— Mă pun chiar de astăzi la dispoziţia Camerei, răspunse contele.

Prezidentul mişcă clopoţelul.

— Camera este de acord ca ancheta să aibă loc chiar astăzi? întrebă el.

— Da! răspunse unanim adunarea.

Se numi o comisie de doisprezece membri pentru examinarea pieselor furnizate de Morcerf. Ora primei şedinţe fu fixată pentru orele opt seara, în birourile Camerei. Oricât de multe şedinţe vor trebui să se ţină, ele vor avea loc la aceeaşi oră şi în acelaşi loc.

După luarea acestei hotărâri, Morcerf ceru permisiunea de a se retrage; avea de cercetat piesele adunate de multă vreme de el, pentru a face faţă furtunii. Caracteru-i viclean şi neînduplecat o prevăzuse.

Beauchamp istorisi tânărului toate lucrurile pe care le-am spus şi noi: atât numai că istorisirea lui a avut, în comparaţie cu a noastră, avantajul însufleţirii lucrurilor vii asupra răcelii lucrurilor moarte.

Albert îl ascultă, înfiorat de speranţă, de mânie, de ruşine; căci, prin destăinuirea lui Beauchamp, ştia că părintele său e vinovat şi se întreba cum va izbuti ― vinovat fiind ― să-şi dovedească inocenţa.

Când ajunse în punctul unde ne aflăm noi, Beauchamp se opri.

— Pe urmă? întrebă Albert.

— Pe urmă? repetă Beauchamp.

— Da.

— Dragul meu, cuvintele acestea mă pun într-o situaţie oribilă. Vrei să ştii urmarea?

— Trebuie s-o ştiu cu orice preţ, prietene şi prefer s-o cunosc din gura dumitale decât dintr-a altuia.

— Ei bine, înarmează-te cu curaj, Albert! reluă Beauchamp; niciodată n-ai avut mai multă nevoie de el.

Albert îşi trecu o mână pe frunte pentru a se încredinţa de propria-i tărie, aşa cum un om care se pregăteşte să-şi apere viaţa, încearcă platoşa şi îndoaie lama sabiei.

Se simţi tare, căci confunda febra cu energia.

— Spune! glăsui el.

— Veni seara, continuă Beauchamp. Tot Parisul era în aşteptarea evenimentului. Mulţi susţineau că era de ajuns ca părintele dumitale să se arate, pentru a nărui acuzarea; mulţi, de asemeni, spuneau că nu se va prezenta; unii asigurau că l-au văzut plecând la Bruxelles, iar câţiva merseră la poliţie să întrebe dacă este adevărat, precum se spunea, că şi-a scos paşapoartele.

Îţi voi mărturisi că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, continuă Beauchamp, să obţin de la unul din membrii comisiunii, un tânăr pair, prieten al meu, favoarea de a fi introdus într-o tribună. La orele şapte el veni să mă ia şi, mai înainte ca vreo altă persoană să fi sosit, mă recomandă unui uşier, iar acestea mă zăvorî într-un fel de lojă. Eram mascat de o coloană şi pierdut într-un întuneric complet; puteam nădăjdui că am să văd şi am să aud, de la un capăt