Cărți «20000 de leghe sub mari descarcă top cărți bune despre magie online gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:
Nautilus înainta mereu către sud-est. La 1 decembrie am tăiat Ecuatorul la longitudinea 142º iar la 4 ale aceleiaşi luni, după un drum parcurs cu mare iuţeală şi în care nu s-a petrecut nimic deosebit, am ajuns în apropierea insulelor Marchize. La trei mile depărtare, între latitudinea 8º57' şi longitudinea 139º32', am zărit Capul Martin din Nuka Hiva, insula cea mai însemnată din acest grup care aparţine Franţei. Nu am putut vedea decît munţi împăduriţi care se iveau în zare, căci căpitanului Nemo nu-i plăcea să se apropie de ţărmuri. Aici plasele scoaseră soiuri frumoase de peşti, toţi buni de gătit. Între 4 şi 11 decembrie, după ce părăsise insulele acelea încîntătoare, stăpînite de Franţa, Nautilus parcurse aproape două mii de mile. În drumul nostru am întîlnit un stol uriaş de calmari, un fel de moluşte înrudite de-aproape cu sepiile. Pescarii francezi le numesc «encornets». Ele fac parte din clasa cefalopodelor, familia dibranhiatelor, care mai cuprinde şi sepiile şi argonauţii. Animalele acestea, studiate în amănunţime de către naturaliştii antichităţii, erau folosite de oratorii din Agora în numeroase figuri de stil; dar totodată ele foloseau ca mîncare de soi la masa cetăţenilor bogaţi — dacă ar fi să-l credem pe Ateneu, medic grec, care a trăit înaintea lui Galen. Întîlnirea dintre Nautilus şi calmari, care nu umblă niciodată ziua, a avut loc în noaptea de 9 spre 10 decembrie. Aceste moluşte, care puteau fi numărate cu milioanele, formau o adevărată armată şi emigrau din zonele temperate către zonele mai calde, urmînd drumul scrumbiilor şi al sardelelor. Le priveam prin geamurile groase de cristal cum înotau de-a-ndaratelea, cu o iuţeală uluitoare, mişcîndu-se cu ajutorul tubului locomotor, urmărind peştii şi moluştele, mîncînd peştii cei mici şi căzînd la rîndul lor pradă peştilor mari, frămîntîndu-şi, într-o învălmăşeală de nedescris, cele zece picioare cu care natura le-a împodobit capetele şi care se aseamănă cu un fel de plete formate din şerpi pneumatici. Nautilus, cu toată viteza sa, trebui să plutească timp de mai multe ore prin mijlocul stolului de moluşte din care năvoadele scoseseră cantităţi însemnate. Printre ele am recunoscut cele nouă specii determinate de d'Orbigny în Oceanul Pacific. După cum se vede, în timpul acestei călătorii, marea ne-a dezvăluit privelişti minunate, mereu altele. Părea că ea îşi schimbă întruna decorul şi actorii pentru plăcerea noastră, care eram chemaţi nu numai să privim, ci şi să pătrundem în cele mai înfricoşătoare taine ale oceanului. În cursul zilei de 11 decembrie citeam în salon. Ned Land şi Conseil priveau apa luminoasă prin obloanele întredeschise. Nautilus stătea nemişcat, cu rezervoarele pline. Eram la o adîncime de o mie de metri, unde vietăţile sînt rare şi numai peştii cei mari îşi mai fac din cînd în cînd apariţia.
Citeam o carte plăcută de Jean Mace, intitulată «Slujitorii stomacului», urmărind poveţele năstruşnice ale autorului, cînd Conseil îmi întrerupse lectura.
— Domnul binevoieşte să vină o clipă? îmi spuse el, cu o voce de nerecunoscut.
— Dar ce s-a întîmplat, Conseil ?
— Rog pe domnul să privească.
M-am ridicat şi, apropiindu-mă de geam, am privit.
La lumina farului electric, o matahală negricioasă stătea neclintită în mijlocul apelor. Mă uitai cu atenţie, căutînd să recunosc ce fel de cetaceu uriaş aveam în faţa ochilor. Dar un gînd îmi fulgeră prin minte.
— O navă! strigai.
— Da, răspunse canadianul, o navă care s-a scufundat.
Ned Land nu se înşela. Aveam în faţa noastră un vas de ale cărui catarge mai atîrnau încă odgoanele rupte. Corpul vasului părea să fie în bună stare şi naufragiul trebuie că a avut loc numai cu cîteva ore mai înainte. Trei frînturi de catarge, tăiate la două picioare deasupra punţii, arătau că oamenii de pe bord fuseseră siliţi să Ie sacrifice înaintea scufundării. Culcat pe o parte, vasul se umpluse cu apă şi era şi acum aplecat la babord. Tristă privelişte, epava aceea pierdută sub ape, dar şi mai trist era să vezi puntea pe care încă mai zăceau cîteva cadavre agăţate de frînghii! Am numărat patru — patru bărbaţi, dintre care unul se ţinea încă pe picioare la cîrmă, şi o femeie cu un copil în braţe, pe jumătate ieşită printre gratiile dunetei. Femeia aceea era tînără. La lumina puternică a farurilor lui Nautilus, am putut să-i desluşesc trăsăturile pe care apa nu le descompusese încă. Cu o ultimă sforţare, îşi săltase copilul deasupra capului. Sărman micuţ, cu braţele înlănţuite după gîtul mamei! înfăţişarea celor patru marinari mi se păru înspăimîntătoare, aşa cum erau închirciţi din pricina spasmelor morţii, încercînd să facă o ultimă sforţare ca să se smulgă din frînghiile cu care erau legaţi de vas. Singur, mai liniştit, cu faţa gravă, cu părul alb lipit de frunte, cu mîna încleştată pe cîrmă, timonierul părea că îşi conduce încă vasul naufragiat prin adîncurile oceanului!
Ce privelişte! Stăteam tăcuţi, cu inima grea, în faţa acelui dezastru prins la faţa locului şi, ca să zic aşa, fotografiat în ultima clipă. Şi vedeam parcă de pe acum rechinii uriaşi, cu ochii aprinşi, înaintînd, atraşi de nada aceea de carne omenească!
Nautilus făcu înconjurul navei scufundate, pe a cărei placă prinsă în partea dinapoi am putut citi într-o clipă: FLORIDA SUNDERLAND
Capitolul XIX VANIKORO
Spectacolul înfiorător la care asistasem era numai începutul seriei de catastrofe marine pe care Nautilus avea să le întîlnească în drum. De cînd am intrat în mările mai umblate, am zărit adesea, plutind sub apă, schelete de vase putrezite şi, în adîncuri, pe fund, tunuri, ghiulele, ancore, lanţuri şi multe alte obiecte de fier roase de rugină.
Astfel, purtaţi înainte de Nautilus, pe care trăiam ca şi izolaţi, la 11 decembrie am ajuns în apropierea arhipelagului Pomotu, vechi grup de insule primejdioase pomenit de Bougainville, care se