Se crede însă că e bine în această zi nu numai de a da celor sărmani de băut, ci de a bea şi singuri câte 40 de pahare de vin sau rachiu.

  (S. FI. Marian – „Sărbătorile la români") hramul – la masă cu divinitatea

  Deosebit de fericit, titlul aparţine Ofeliei Văduva care, prin cartea ei „Paşi spre sacru —Din etnologia alimentaţiei romaneşti" face inutil şi epigon efortul meu de a vă spune ceva despre mesele şi ospeţele româneşti rituale.

  Cu toate acestea, cum aş putea îndrăzni să scriu pe un op „Bucate româneşti" fără să mă refer la aceste mese ceremoniale ale ortodoxismului carpatin? Riturile româneşti sunt uneori atât de riguroase şi de restrictive, încât ai impresia că mai întâi a fost religia şi abia după aceea omul, cu toate ale lui (de ce mie îmi sună asta destul de acrobatic?)

  Cum aş putea spera să vorbesc despre spiritul şi sensul bucătăriei româneşti, fără să amintesc, măcar, despre mesele anuale de hram, mesele frăţeşti ale unei comunităţi întregi, aşezate sub semnul sacru, al unui sfânt, patron de biserică sau de mănăstire?

  Şi cum aş putea să spun, să formulez asta mai bine decât cei care, ca Ofelia Văduva sau Ion Ghinoiu, şi-au dedicat o viaţă cărţilor şi satului românesc? M-a tentat la un moment dat, numai pentru a corecta, cât de cât, înfăţişarea deja hirsută şi aritmică a unei părţi a cărţii mele, să re-scriu toate informaţiile lor. Să mă fac niznai şi să povestesc, vorba aceea, cu cuvintele mele, tot ce-am citit şi înţeles de la dascăli, iar pe ei să-i trimit în spate, la bibliografie, cum des se face.

  Mi s-a părut mult mai cinstit, însă, să-i citez.

  Organizat cu participarea întregului sat, în ziua patronului bisericii,îndeobşte un sfânt din calendarul ortodox, hramuleste numit „praznicul bisericii" (Oltenia) – cu accent pe aspectul comuniunii alimentare „ titorie" (Argeş) sau „ rugă" (Banat) – cu accent pe aspectul religios al ansamblului ceremonial.

  Secvenţa tăierii animalului prin care, în viaţa tradiţională, debutează hramul este pregătită în timp. Animalul, procurat prin contribuţia tuturor membrilor grupului social, este ales pe severe criterii de frumuseţe şi sănătate. Este spălat şi îngrijit cu atenţie în momentul înjunghierii, care jalonează începutul scenariului ceremonial

  Actul înjunghierii este sacralizat prin gesturi de purificare a animalului (viţel sau porc) – stropirea cu apă sfinţită; slujba religioasă a preotului. Sacrificiul este solemnizat, totodată, prin obligatorii precauţii purificatoare ale celuTce taie animalul —el trebuie să se spele, să se bărbierească, să se tundă, să'Şi schimbe cămaşa, să respecte interdicţii sexuale 3-6 zile înainte.

  Spaţiul de desfăşurare a fazelor complementare slujbei religioase este curtea bisericii, spaţiu sacru prin excelenţă.

  Pentru prepararea mâncării există vetre special amenajate pentru aşezarea marilor cazane necesare iar prânzul comun se întinde pe mese special construite din lemn, în genere, sau piatră – nordul Moldovei şi Transilvaniei – adevărate altare de sacrificiu – sau pe jos, pe pământ –pe feţe de masă albe, a căror conotaţie de puritate este importantă.

  Fiecare membru (sau o mare parte) al comunităţii consideră necesară participarea sa prin muncă şi prin ofrande alimentare dăruite divinităţii sărbătorite, astfel că se creează adesea o abundenţă caracteristică meselor de sărbătoare. Dar comportamentul participanţilor şi deci atmosfera mesei este sobră, specifica meselor funerare, în genere, la mesele de hram din Oltenia, comuniunea între oameni se creează prin utilizarea unor vase comune pentru prepararea mâncării, ca şi prin obiceiul, încă actual, de a mânca mai multe persoane din acelaşi vas aşezat pe mijlocul mesei, act în sine, cu semnificaţii clare. „A mânca din aceeaşi strachină cu cineva" este expresia care traduce o reală comuniune, un înalt grad de intimitate, strânse legături spirituale.

  Masa se remarcă printr-o tehnică gestuală riguros respectată, participanţii acceptă constrângeri similare mesei de pomană (de altfel, prezenţa colivei marchează caracterul funerar al ceremoniei). Ea se desfăşoară în linişte, fără exuberanţe verbale sau de comportament, comuniunea realizându-se nu numai prin consumarea aceloraşi alimente din vase comune (aşezate pe mijlocul mesei), dar, mai ales, prin împărtăşirea credinţei comune că hrana sacralizată ce o absorb îi apropie pe oameni de sfera sacrului, de divinitate. „La praznic (al bisericii) stă Sfânta Fecioară lângă noi", spune o bătrână cu convingerea că îi vor fi îndeplinite dorinţele dacă participă la hram (nu numai cu produse şi muncă, dar şi la masa comună),

  (Qfelia Văduva – „Paşi spre sacru")

  Meniul e simplu, dar, în principiu, îmbelşugat: La Sfânta Măria, de exemplu, la Cărstăneşti-Vâlcea, două grupe de femei au gătit „ciorbă acră" şi „ciorbă dulce", apoi „umplutură" şi varză cu carne, iar colivele s-au adus de acasă. La Mănăstirea Sâmbăta, la Făgăraş, am mâncat ciorbe de carne, sarmale, friptură, plăcinte de fructe.

  Dacă hramul e în post, se mănâncă uneori, „cu dezlegare", peşte, pe – lângă bucatele de post ştiute. Nu lipsesc însă ciorbe de legume, pilafuri, ghiveciuri, „umplături" cu orez, varză cu ierburi, fasole ori cartofi.

  CICLUL VIEŢII CU COLACI

  Principalele ospeţe româneşti, ceremoniale şi sărbătoreşti, se reazimă pe o structură anuală fixă. Ciclul începe iarna (să zicem) prin complexul festiv – Crăciun, Anul Nou (Crăciunul mic), Sfântul Vasile, Bobotează, Sfântul loan, revenind apoi în forţă, primăvara, cu complexul Paşte-Sfântul Gheorghe şi în continuare, vara, cu Sfânta Măria Mare, De asemenea, fiecare biserică din sat şi fiecare mănăstire are anual o zi.de hram, când toată suflarea aşezării participă la o masă comună.

  Un alt ciclu definit şi marcat prin mese comune este cel al vieţii – naşterea, nunta, moartea.

  nunta, azi

  Mâncarea la nuntă e atât de importantă, încât orice descriere a unei asemenea petreceri începe cu ce-a fost pe masă (şi cât s-a scos la strigarea darului).

  La ţară ca şi la oraş, azi, o nuntă românească nu se poate face fără un dar de colaci sau fără măcar o fărâmă de colac cu sare, ca o urare