aplică la toţi, fără excepţie, sunt procedee universale. Există însă şi un regim de foame înăsprit: aşa l-au ţinut pe Ciulpeniov o lună de zile cu o sută de grame de pâine. Apoi, când l-au scos din groapă, anchetatorul Sokol a pus dinaintea lui o gamelă cu ciorbă grasă şi o jumătate de pâine albă tăiată pieziş (veţi întreba ce importanţă avea felul cum era tăiată, dar Ciulpeniov şi astăzi insistă: era tăiată foarte ispititor), însă nu l-a lăsat să ia măcar o dată. Cât de vechi sunt toate astea…, te trimit cu gândul în feudalism, în era cavernelor! Singura noutate este că sunt aplicate în societatea socialistă. Despre procedee asemănătoare povestesc deseori şi alţii. Noi însă vom relata o întâmplare tot cu Cebotariov, pentru că prezintă un caz de procedee combinate. A fost ţinut şaptezeci şi două de oje în cabinetul de anchetă şi singurul lucru îngăduit era să meargă la closet, în rest, nu-i dădeau nici să mănânce, nici să bea (lângă el se afla un clondir cu apă) şi nici nu -l lăsau să doarmă. Tot timpul în cabinet se aflau trei anchetatori. Ei lucrau în trei schimburi. Unul scria tot timpul ceva (fără să scoată o vorbă, nederanjându -l pe anchetator), cel de al doilea dormea pe canapea, cel de al treilea se plimba prin cameră şi îndată ce Cebotariov aţipea -îl şi lovea. Pe urmă îşi schimbau atribuţiile. (Poate că, din pricina eşecurilor, şi ei fuseseră trecuţi la regim de cazarmă?) Şi, deodată, lui Cebotariov i-au adus prânzul: un borş ucrainean gras, şniţel cu cartofi prăjiţi şi, într-o carafă de cristal, vin roşu. Dar cum toată viaţa n-a putut suferi alcoolul, Cebotariov a refuzat să bea vin oricât l-a silit anchetatorul (şi nu putea să -l silească prea mult, ca să nu strice jocul). După masă i-au zis: „Acum semnează ce ai mărturisit de faţă cu doi martori”! Adică ceea ce compusese un anchetator în tăcere, când unul dormea, iar celălalt stătea de veghe. Chiar de la prima pagină, Cebotariov a putut constata că el este prieten la cataramă cu unii dintre cei mai importanţi generali japonezi şi că a primit de la toţi misiuni de spionaj. Şi a început să taie, una după alta, toate paginile. Un alt kavejedist, Blaghinin, trecut prin aceleaşi încercări, a băut vinul şi, cuprins de o ameţeală plăcută, a semnat. Şi a fost împuşcat. (Pentru un om nemâncat de trei zile era prea mult şi un singur păhăruţ! Darmite o carafă.)

  27. Bătaia care nu lasă urme. Bat şi cu bastoane de cauciuc, şi cu ciocane de lemn, şi cu saci cu nisip. Este foarte dureros când te lovesc peste oase, de pildă când anchetatorul te izbeşte cu cizma în fluierul piciorului, unde osul este aproape la suprafaţă. Comandantul de brigadă Karpunici-Braven a fost bătut 21 de zile în şir. (Iată ce spune astăzi: „Şi după treizeci de ani mă dor toate oasele, la fel şi capul”.) Din experienţa lui şi după cele povestite de alţii, a numărat cincizeci şi două de procedee de schingiuire. Iată încă o metodă: introduc mâinile acuzatului într-un dispozitiv special, potrivind ca palmele să fie întinse pe masă, apoi lovesc cu muchia riglei peste încheieturile degetelor. Să tot urli! Oare ar trebui să evidenţiem separat scoaterea dinţilor? (Lui Karpunici iau rupt opt.)

  Unii dintre dinţii scoşi ai lui G. Kuprianov, secretar al comitetului regional din Karelia, închis în 1949, erau dintre cei simpli şi nu se pun la socoteală, alţii însă erau de aur. La început i-au dat un bon că i-au fost luaţi la păstrare. Pe urmă s-au răzgândit şi i-au luat chitanţa înapoi.

  Cum ştie oricine, lovitura cu pumnul în plexul solar, care îţi taie răsuflarea, nu lasă nici cea mai mică urmă. Colonelul Sidorov de la închisoarea Lefortovo, după război, folosea lovitura liberă cu galoşul peste organele genitale ale bărbaţilor (fotbaliştii care sunt loviţi cu mingea în vintre pot să aprecieze această lovitură). Durerea provocată este incomparabilă, de obicei îţi pierzi cunoştinţa*.

  28. La NKVD-ul din Novorossiisk au inventat o maşină pentru smulgerea unghiilor. Pe urmă, în închisorile de tranzit, puteai vedea că mulţi condamnaţi din Novorosiisk aveau unghiile căzute.

  29. Dar cămaşa de forţă?

  30 Dar fractura coloanei vertebrale? (La acelaşi GPU din Habarovsk, în 1933).

  31. Dar zăbala („rândunica”)? Este o metodă de la închisoarea Suhanovka, dar era cunoscută şi la închisoarea din Arhanghelsk (anchetatorul Ivkov, în 1940). Ţi se trece un prosop prin gură (zăbala), iar apoi, peste spate, îţi leagă capetele de tălpi. Şi uite aşa, ca o roată, pe burtă, cu spinarea trosnind, fără apă şi mâncare, poţi să zaci vreo patruzeci şi opt de ore.

  Este nevoie oare să enumerăm mai departe? Şi cât să mai enumerăm? Ce nu sunt în stare să născocească oamenii care nu au ce face, sunt sătui şi nesimţitori…?

  Fraţilor! Nu-i osândiţi pe cei care au trecut prin toate astea, cei care s-au dovedit mai slabi şi au semnat şi ceea ce nu trebuiau să semneze…

  * însă luaţi aminte. Nu este nevoie nici de aceste torturi, nici chiar de cele mai „blânde” procedee pentru a obţine depoziţii de la majoritatea deţinuţilor,

  *în 1918. Tribunalul revoluţionar din Moscova l-a judecat pe Bondar, fost gardian la o închisoare ţaristă. În acuzaţie, ca exemplu suprem al cruzimii sale, era menţionat faptul că o dată a lovit un deţinut politic cu atâta putere, încât i-a spart timpanul (N. V. Krâlenko. Op. Cât., p. 16).

  nu e nevoie să-i prinzi cu colţi de fier pe aceşti mieluşei care ard de dorinţa de a se întoarce la căminul lor cald. Este prea inegal raportul de forţe şi de situaţii.

  O, cât de schimbată – o adevărată junglă africană abundând în primejdii -ne apare, văzută din cabinetul de anchetă, viaţa noastră trecută! Şi noi o socoteam atât de simplă!

  Dumneata, A, şi prietenul dumitale, B, vă cunoaşteţi de ani de zile unul pe celălalt şi aveţi încredere deplină unul în celălalt. Când