Franz Schubert este unul dintre cele mai grele lucruri din lume. În special această sonată, în re major. Este o piesă cumplit de dificilă. Sunt câţiva pianişti cărora le reuşesc foarte bine una sau două mişcări, dar dacă e să le asculţi pe toate patru, ca pe un întreg, din câte ştiu eu, nu există nici o interpretare mulţumitoare. Nenumăraţi pianişti de renume s-au încumetat să o cânte, dar tuturor le-a lipsit ceva. Nu poţi spune „gata, asta este!” despre niciuna dintre interpretări. Ştii de ce?

  — Nu.

  — Pentru că piesa în sine este incompletă. Robert Schumann înţelegea foarte bine sonatele lui Schubert şi totuşi pe aceasta a descris-o ca „dumnezeiesc de tracasantă”.

  — Dacă piesa este incompletă, atunci de ce pianiştii de renume se încumetă să o cânte?

  — Bună întrebare, răspunde Oshima şi face o pauză, în timp ce muzica umple tăcerea. Nu reuşesc nici eu să îmi explic prea bine, dar pot să spun următorul lucru: operele care au un anumit soi de imperfecţiune ne fascinează tocmai datorită faptului că sunt imperfecte – sau cel puţin îi fascinează pe anumiţi oameni. De pildă, ţie ţi-a plăcut Minerul.

  Are o putere de atracţie cum operele depline ca Zbuciumul inimii sau Sanshiro nu au. Tu descoperi această operă sau, altfel spus, ea te descoperă pe tine. Aşa este şi cu sonata în re major a lui Schubert. Are propriul ei mod de a face să vibreze o anumită coardă în tine.

  — Atunci, revenind la prima întrebare, de ce ascultaţi sonatele lui Schubert? Şi de ce mai ales când conduceţi?

  — Sonatele sale, şi mai ales cea în re major, nu se pot numi opere de artă dacă sunt interpretate cu uşurinţă. După cum a remarcat şi Schumann, este prea pastorală, prea lungă şi prea simplistă ca tehnică. Dacă o cânţi fidel, aşa cum este, nu este decât un obiect antic, fără sare şi piper.

  Prin urmare, pianiştii îşi folosesc inventivitatea, recurg la artificii. De exemplu uite, aici, cum accentuează alteraţia.

  Adaugă rubato. Accelerează ritmul, schimbă modulaţia, altfel nu se încheagă bine. Pe de altă parte, trebuie să folosească aceste artificii cu mare grijă, pentru că riscă să îi distrugă demnitatea. Ajunge să nu mai fie muzica lui Schubert. Toţi pianiştii care interpretează sonata în re major, fără excepţie, se luptă cu această antinomie.

  Oshima ascultă muzica atent şi începe să fredoneze.

  — Acesta este motivul pentru care ascult Schubert când conduc, pentru că, după cum am spus şi mai devreme, tloate interpretările sunt incomplete, iar imperfecţiunea densă, de calitate, îţi stimulează mintea, îţi trezeşte atenţia. Dacă aş asculta o operă desăvârşită, executată desăvârşit, poate mi-ar veni să închid ochii şi să mă las în voia^morţii. Dar când ascult această sonată, percep limitajeâa ceea ce poate face omul. Realizez că un anumit tip de perfecţiune nu poate fi întruchipată decât printr-o acumulare nelimitată de imperfecţiuni, iar acest lucru îmi dă curaj. Înţelegi ce spun?

  — Cumva.

  — Te rog să mă scuzi. Când vorbesc despre asta, mă cam ia valul.

  — Dar şi imperfecţiunea este de mai multe feluri şi are diferite grade.

  — Desigur.

  — Comparativ vorbind, a cui interpretare vi se pare cea mai reuşită?

  — E o întrebare cam dificilă.

  Oshima se gândeşte un timp. Schimbă viteza, se mută pe banda de depăşire, trece în goană pe lângă un camion frigorific, accelerează şi revine pe prima bandă.

  — Nu vreau să te sperii, dar un Roadster verde este una dintre maşinile cel mai greu de distins noaptea pe autostradă. Este joasă, iar verdele se camuflează în întuneric.

  E foarte greu să o distingi, mai ales de pe scaunul de şofer al camioanelor. Dacă nu ai grijă, poate fi foarte periculos, cu atât mai mult în tuneluri. Toate maşinile sport ar trebui să aibă caroseria roşie, ca să sară în ochi. De-asta sunt atât de multe Ferrari roşii. Dar mie îmi place verdele. Îl prefer oricât ar fi de periculos. Verdele este culoarea pădurii, iar roşul, a sângelui.

  Aruncă un ochi la ceasul de la mână, apoi fredonează din nou.

  — Interpretările lui Brendel şi Ashkenazy sunt considerate a fi cele mai reuşite, dar, sincer să fiu, nu sunt şi preferinţa mea personală. Nu mă fac să vibrez. În opinia mea, muzica lui Schubert este menită să pună la încercare şi să năruie structura lucrurilor. Aceasta este natura romantismului, iar în acest sens, muzica sa stă în fruntea romantismului.

  Îmi ciulesc atent urechea la muzica lui Schubert.

  — Cum e, plicticoasă, nu? Mă întreabă el.

  — Foarte plicticoasă, răspund eu sincer.

  — Muzica lui Schubert poate fi înţeleasă doar prin exerciţiu. Şi mie mi s-a părut plictisitoare prima dată. Este normal la vârsta ta. O să ajungă să-ţi placă în curând.

  Oamenilor li se face repede lehamite de lucrurile care nu sunt plictisitoare, iar cele de care nu te saturi sunt de regul plictisitoare. Aşa stau lucrurile. Poate că în viaţa mea e Io de plictiseală, dar nu şi de lehamite. Majoritatea oamenilo nu reuşesc să facă această distincţie.

  — Când aţi spus mai devreme că sunteţi o persoană „ciudată”, vă refereaţi la hemofilie?

  — Da, şi la asta, spune el şi îmi aruncă un zâmbet diabolic. Nu e doar asta. Mai sunt şi altele.

  După ce se termină sonata lui Schubert dumnezeiesc de lungă, nu mai ascultăm nimic altceva. Amândoi tăcem şi ne lăsăm în voia gândurilor nestăvilite, pe care le naşte liniştea. Privesc absent semnele de circulaţie care se perindă rând pe rând. Cotim spre sud la o bifurcaţie, drumul intră în munţi şi străbatem nenumărate tuneluri. Oshima se concentrează asupra depăşirilor. Pe drum sunt multe camioane care rulează cu viteză mică. Când le depăşeşte, se aude un şuier ascuţit de vânt, ca un suflet smuls. Din când în când mă mai uit în spate, să mă asigur că rucsacul este la locul lui,