Cărți «Un cal intră într-un bar citește cartți gratis PDf 📖». Rezumatul cărții:
Publicul rîde. Strigăte de încurajare zboară către scenă, doar spătosul îşi pune mîinile pîlnie în jurul gurii în chip de megafon şi strigă cu glas de stentor: Las-o baltă cu înmormîntările! Lasă-ne să trăim! Şi strigătul lui culege şi el aplauze şi nu puţine ovaţii, şi Dovală priveşte publicul, iar eu simt că în clipele din urmă, cu toate glumele şi focurile lui de artificii, nu e întru totul aici. Faţa lui e tot mai adînc cufundată înlăuntrul lui, şi el fiinţează parcă mai lent, şi asta nu-i bine, riscă să-şi scape din mînă cu uşurinţă publicul, să rateze toată seara. Şi n-are cine să vegheze asupra lui.
— Să las baltă înmormîntările, ai spus. Ai dreptate, frate. Eşti un înţelept, iau notă, frate, îmi corectez ţinuta din mers. Ascultă, Netania, hai să nu fim aşa de sumbri, trebuie totuşi să vă povestesc ceva niţel personal, chiar intim, simt că ne-am legat un pic unii de alţii, numai dă aerul condiţionat mai tare, Ioav, că ne sufocăm aici!
Publicul aplaudă într-o aprobare entuziastă.
— Ce spuneam? M-am învîrtit aici prin oraş înainte de spectacol, am cercetat traseele de evacuare, în caz că, să presupunem, o să decideţi să mă goniţi de pe scenă – el rînjeşte, dar de colţurile rînjetului lui atîrnă greutăţi, şi toţi cei care se află aici ştiu asta – şi deodată văd un bătrîn, poate de optzeci de ani, uscat tot, complet stafidit, şade pe o bancă pe stradă şi plînge. Un bătrîn care plînge, cum să nu te apropii de el, poate că e-n starea aceea de spirit în care oamenii îşi modifică testamentele? Mă apropii prudent, îl întreb: Domnule, de ce plîngi? Cum să nu plîng, îmi răspunde bătrînul, acum o lună am cunoscut o fată de treizeci de ani, frumoasă, înnebunitoare, sexy, şi ne-am îndrăgostit unul de altul şi ne-am mutat să locuim împreună. Super, îi zic bătrînului, ce-i rău în asta? Ascultă, îmi zice bătrînul, de-atunci în fiecare dimineaţă ne-ncepem ziua cu două ore de sex dezlănţuit, după asta ea-mi face un suc de rodii pentru fier, şi eu mă duc la policlinică. Mă-ntorc, facem sex turbat, şi ea îmi face o budincă de spanac pentru antioxidanţi. După masă mă duc să joc cărţi cu amicii, la club, mă-ntorc, facem un sex turbat pînă noaptea tîrziu, şi tot aşa o zi după alta… Sună grozav, îi zic eu, măcar de-aş avea eu norocul ăsta, dar de ce plîngi? Bătrînul se gîndeşte o clipă şi zice: Nu mai ţin minte unde locuiesc.
Un val de rîsete se ridică dinspre public. El preţăluieşte rîsul ca unul care apreciază stabilitatea unei pietre într-un rîu, şi încă înainte ca izbucnirea de veselie să se stingă, se năpusteşte: Unde eram? Plutonierul, musiu Goliat – şi iarăşi îi imită umbletul greoi, îi adresează publicului un zîmbet mic şi linguşitor, care-mi produce crampe – plutonierul mă împinge tot timpul din urmă, haide, trebuie să ne mişcăm, ca să nu întîrzii, Doamne fereşte, să nu pierzi, iar eu îi spun: Ce anume, domnule plutonier? Şi el se uită la mine ca şi cum aş fi un înapoiat mintal. N-o să te aştepte acolo toată ziua, spune el, ştii cum sînt înmormîntările, şi încă la Ierusalim, cu toate regulile lor. Rohama nu ţi-a spus că trebuie să fii la ora patru la Ghivat Shaul? Cine-i Rohama? Stau pe marginea patului şi mă uit la plutonier. Vă jur, niciodată n-am văzut un plutonier atît de de-aproape, poate doar în nişte numere din National Geographic. Şi el îmi spune: Au telefonat de la şcoala ta să ne anunţe, directorul în persoană a telefonat că la patru trebuie să fii la cimitir. Nu-nţeleg ce-mi spune. Orice vorbă mi se spune-acum acolo e ceva ce-aud pentru prima oară în viaţă. Şi, pe deasupra, ce i-a venit directorului să vorbească despre mine, în general, de unde ştie directorul cine sînt eu, şi ce anume exact a spus el, şi mai am o întrebare pe care trebuie să i-o pun plutonierului, şi mă jenez să întreb, şi nu ştiu cum se-ntreabă aşa ceva, şi încă un plutonier, un om pe care nu-l cunosc cu-adevărat. Aşa că mă trezesc în schimb întrebînd de ce trebuie să-mi fac rucsacul. Plutonierul se uită în sus, la tavanul cortului, ca şi cum l-aş fi deznădăjduit de-acum cu totul. Îmi spune: Dragule, încă n-ai înţeles? Tu nu te mai întorci aici. Întreb de ce. Pentru că săptămîna voastră de doliu, îmi spune el, o să se încheie după ce colegii tăi o să termine aici toate cursurile.
— Splendid, acum iese la iveală că e şi-o săptămînă de doliu în program. E într-adevăr un program bogat, s-au gîndit la toate, dar de ce nu mi l-au împărtăşit şi mie? Cel mai tare aş vrea să dorm, mor să dorm niţel. Casc tot timpul de-mi trosnesc fălcile. Chiar sub nasul plutonierului. Nu-mi pot stăpîni căscatul. Îmi fac loc pe pat printre lucruri şi mă lungesc şi-nchid ochii şi uite nu-s.
Închide ochii pe scenă şi o clipă stă aşa, cu ochii închişi. Tocmai cînd ţine ochii închişi, faţa i se face mai limpede şi mai plină de expresie şi chiar mai spirituală. Mîna îi mototoleşte distrată poalele cămăşii. Ţi se topeşte inima văzîndu-l, pînă cînd în sfîrşit deschide gura: