separare. Nu se mai putea întoarce niciodată la Langham. Din fericire, Cressida nu o acuza, considerând greşeala colosală făcută de Araminta ca parte a unei experienţe de viaţă bogate.

– Dacă n-o dai în bară, îi spusese ea înlăcrimatei Araminta la prima lor întâlnire, nu ai o bază de la care să porneşti şi să începi să te dezvolţi. Acum, spune-mi la ce îţi dă dreptul clauza de separare din contractul de căsătorie.

Araminta, care traversase un munte de ruşine chiar şi pentru a merge la un membru al familiei (oricât de îndepărtat) pentru a solicita ajutor juridic la începutul divorţului, trebuise să admită că nunta lor fusese una de modă veche, de genul până-când-moartea-ne-va-despărţi. Chiar îşi juraseră asta în faţa preotului autorizat de la capela din Langham. Totul păruse foarte romantic, atunci.

– Niciun contract? exclamă Cressida uimită şi îngrozită. Doamne, dragă, ai nevoie de un Munte Herculaneum de îmbunătăţiri, nu-i aşa?

Era un munte pe care avocaţii lui Laril făceau tot posibilul pentru a o împiedica să pună piciorul vreodată. Contraprocesul lor îngheţase toate bunurile Aramintei, toate cele 732 de V-lire pe care le avea în contul ei de economii. Chiar şi Cressida, cu toate resursele firmei sale, găsea dificil să spargă protecţia juridică a lui Laril. Cât despre activităţile sale comerciale, acestea se dovediseră încă şi mai alunecoase pentru a putea fi clarificate. Toată vorbăria lui de la început despre faptul că ar fi centrul unei reţele asemănătoare unei dinastii de companii profitabile fusese fie o minciună, fie o acoperire pentru nişte nereguli financiare de proporţii. În mod curios, Serviciul Naţional de Venituri Viotia nu avea înregistrată nicio plată a impozitului făcută vreodată de el în ultima sută de ani, aşa că începuseră să-i cerceteze afacerile.

– A şters-o. Plecat. Părăsit această lume. Dus pe verticală. Dezrădăcinat. Cressida apucă mâinile Aramintei şi le strânse cu un efect aproape dureros. Nu şi-a plătit nici avocaţii. Iar fericirea ei, la gândul acesta, era chiar indecentă. Şi acum sunt doar nişte nume în plus pe lista de cincizeci de creditori care aleargă după fundul lui.

Scurtul moment de încântare al Aramintei dispăru brusc.

– Aşa că nu obţin nimic?

– Dimpotrivă. Activele solide rămase, cum ar fi casa lui din oraş, şi franciza alimentară, pe care am reuşit să o îngheţăm chiar de la început, sunt de drept ale tale. Desigur, toate astea la un loc nu sunt chiar tipul de active cu care, lăudându-te, poţi păcăli o fată tânără şi naivă.

Araminta roşi, furioasă.

– Dar nu sunt de lepădat. Din păcate, există problema impozitelor neplătite din urmă, care mă tem că ajung până la suma de 337000 de lire Viotia. Iar în cazul în care SNV ar putea dovedi vreodată jumătate din speculaţiile lui Laril despre care mi-ai vorbit, ar pretinde şi restul. Sugători-de-sânge diabolici. Cu toate astea, nu pot dovedi nimic din cauza excelentei criptări şi a lipsei ciudate de înregistrări cu care alunecosul tău ex şi-a încurcat viaţa. Apoi mai e onorariul meu, care este de zece la sută pentru că eşti din familie şi îţi admir târziu-regăsita mândrie. Aşa că, restul este al tău, limpede şi liber.

– Cât?

– Optzeci şi trei de mii.

Araminta nu putea vorbi. Era o avere. De acord, nu era megastructura corporatistă pe care Laril pretindea că o deţine şi o controlează, dar mai mult decât s-ar fi aşteptat şi solicitat în cererea de divorţ. Încă de când intrase în biroul Cressidei îşi îngăduise să viseze că ar putea ieşi din asta cu treizeci sau patruzeci de mii, pe care Laril le-ar plăti doar ca să scape de ea.

– Oh, mare Ozzie, glumeşti! şopti ea.

– Deloc. Un prieten de-al meu judecător ne-a permis să urgentăm problema, pe seama circumstanţelor dificultăţilor cu adevărat tragice prin care am susţinut că treci. Economiile tale sunt acum dezgheţate, iar noi vom transfera banii lui Laril în contul tău la ora patru în această după-amiază. Felicitări! Eşti din nou o femeie liberă.

Araminta era îngrozită de faptul că plângea, iar mâinile păreau să-i fluture în dreptul feţei după propria voinţă.

– Wow! Cressida îşi puse braţul în jurul umerilor Aramintei, legănând-o jucăuş. Dar la veştile proaste cum reacţionezi?

– S-a terminat? Chiar s-a terminat?

– Da. Într-adevăr. Deci, ce-ai zice ca tu şi cu mine să mergem undeva şi să sărbătorim? Spune-i şefului tău unde să-şi vâre meniul, du-te şi toarnă supa în capul unui client şi hai să spargem cluburile cele mai tari din oraş şi să ruinăm jumătate din populaţia de sex masculin. Ce zici de asta?

– Oh, Araminta se uită în sus, ştergându-şi lacrimile cu dosul palmei; menţionarea numelui lui Matthew o făcu să-şi dea seama că ar fi trebuit să servească la mese. Trebuie să mă întorc. Perioada de prânz este foarte aglomerată. Ceilalţi se bazează pe mine.

– Hei, calmează-te, stai o clipă. Gândeşte-te la ce s-a întâmplat aici.

Araminta încuviinţă din cap sfios, privind în jur la restaurant. Colegii se străduiau să nu se uite în direcţia ei. Matthew era din nou supărat.

– Ştiu. Îmi pare rău. Îmi va lua un timp să mă obişnuiesc cu gândul. Nu pot să cred că s-a terminat totul. Am să… Oh, Ozzie, sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le fac.

– Minunat! Lasă-mă să te scot de aici şi să petrecem cu adevărat. Vom începe cu o masă decentă.

– Nu. Araminta o putea vedea pe Tandra privind-o neliniştită şi îi făcu un semn discret că totul era în ordine. Nu pot să plec, pur şi simplu nu e corect faţă de cei de aici. Au nevoie să găsească un înlocuitor. O să le dau preavizul şi o să lucrez tot restul săptămânii pentru ei.

– La naiba, eşti cumplit de dulce. Nu e de mirare că ex-ul tău murdar a putut profita de tine atât de uşor.