– Nu se va mai întâmpla.

– Al naibii de adevărat. Cressida se ridică, zâmbind mândră. De acum am să-i verific pe toţi cei cu care te întâlneşti. Cel puţin hai să ieşim să bem ceva în seara asta.

– Hm, chiar trebuie să merg acasă după aceea şi să mă gândesc la ce am de făcut.

– Vineri seară, atunci. Haide! Toată lumea iese vineri seară.

Araminta nu-şi putu stăpâni un zâmbet larg.

– În regulă. Vineri seară.

– Mulţumesc lui Ozzie pentru asta. Şi pune pe tine ceva haine de fată rea. O să facem chestia asta cum trebuie.

– OK. Da, În regulă, aşa o să fac. Simţea, de fapt, cum i se schimbă deja starea de spirit, ca un lichid cald care îi invadează arterele. Aa… unde pot să găsesc aşa ceva?

– Oh, îţi arăt eu, dragă, nu-ţi face griji.

Araminta chiar lucră tot schimbul din timpul mesei de prânz. Îi spuse apoi lui Matthew că îşi dă demisia, dar că ar fi fericită să rămână cât timp are nevoie de ea. El o luă complet prin surprindere sărutând-o şi felicitând-o că a scăpat, în sfârşit, de Laril. Tandra deveni dintr-odată afectuoasă şi începu să lăcrimeze, în timp ce ceilalţi se adunară în jurul ei să audă ştirea şi să o felicite.

Pe la ora trei şi jumătate după-amiază îşi puse pe ea o haină uşoară şi ieşi. Aerul rece de primăvară târzie de afară o dezmetici, îngăduindu-i să gândească limpede din nou. O luă pe jos pe ruta pe care mersese atât de des după-amiaza. De-a lungul străzii Ware, o luă la stânga la intersecţia principală şi apoi în jos, de-a lungul pantei de pe Daryad Avenue. Clădirile de pe ambele părţi aveau câte cinci sau şase etaje, un amestec tipic de proprietăţi comerciale. Capsule regrav îi alunecau tăcut pe deasupra capului, în timp ce linia de metrou de pe mijlocul bulevardului zumzăia de cabine publice. În momentul acesta erau puţine vehicule pe drumuri, dar Araminta încă aştepta la intersecţii ca solido-urile de trafic să-şi schimbe forma şi culoarea. Abia îi observa pe pietonii din jurul ei.

Glayfield era un bar-restaurant în partea de jos a pantei, ocupând două etaje ale unei construcţii din lemn vechi şi compozit, parte a terenului de aterizare iniţial al planetei. Străbătu barul pustiu întunecat către scările din spate şi intră în restaurant. Acesta era practic gol. În partea din faţă, ieşea în afară un balcon acoperit în care, după părerea ei, mesele erau prea apropiate. Chelneriţele aveau probabil probleme să se strecoare printre ele atunci când localul era plin. Se aşeză la una dintre mesele de lângă parapet care îi asigurau o vedere excelentă spre Daryad Avenue. Aici venea în cele mai multe după-amiezi să se relaxeze, după ce îşi termina tura la Niks, şi stătea cu o ciocolată caldă cu portocale în faţă, uitându-se la oameni şi la nave. La dreapta ei bulevardul se curba în sus către aglomerarea oraşului, un zid de clădiri înalte mărturie a fazelor de construcţie şi a stilurilor care veniseră şi plecaseră în Colwyn în cei o sută şaptezeci de ani ai săi de istorie. În stânga ei, râul Cairns îşi croia drum printr-o curbă blândă, spre nord, unde se vărsa în Great Cloud Ocean, treizeci de kilometri mai departe. Râul avea o lăţime de opt sute de metri în oraş, partea de sus a unui estuar adânc ce constituia un excelent port natural. Câteva porturi mici de agrement erau construite pe ambele părţi, oferind ancorare pentru mii de iahturi private, de la mici ambarcaţiuni ale serviciului de navigaţie până la nave de croazieră de agrement regrav asistate. Două poduri uriaşe se întindeau peste apă, unul din ele, un arc fără puncte de sprijin, din carbon nanotub, celălalt, un pod suspendat mai tradiţional, cu piloni de un alb pur, o construcţie flamboaiantă de trei sute de metri înălţime. Capsulele alunecau de-a lungul lor, dar traficul la sol era aproape inexistent în aceste zile. Podurile erau folosite în principal de pietoni. Ele conduceau către cartierele exclusiviste de pe malul de sud, unde locuitorii mai bogaţi ai oraşului se înghesuiau pe bulevarde lungi, verzi şi în parcuri întinse.

Pe malul nordic, doar la opt sute de metri de Glayfield, docurile erau construite în mal şi afară, în terasele nămoloase – doi kilometri pătraţi de utilaje de manevrat încărcături şi depozite, şi cheiuri, şi rampe de aterizare, şi platforme-caravană. Acesta era pivotul de la care fusese dezvoltată insula Izyum, al doilea port stelar de pe planetă. Nu era nicio industrie grea pe Viotia. Sistemele inginereşti majore şi tehnologia avansată erau toate importate. Cu Ellezelin la numai şaptezeci şi cinci de ani-lumină distanţă, Viotia se afla la marginea Zonei de Liber Schimb. O piaţă care, cârcotea populaţia locală, era într-adevăr liberă pentru companiile Ellezelin, dar defavoriza pe oricine altcineva era prins în plasa lor comercială. Nu exista o gaură de vierme care să lege Viotia de Ellezelin. Nu încă. Dar se spunea că, peste încă o sută de ani, când piaţa internă a Viotiei va fi crescut suficient, se va deschide una permiţând gamei complete de produse ieftine de pe Ellezelin să se scurgă înăuntru, transformându-i într-o colonie economică. Între timp, nave spaţiale din Lumile Exterioare veneau şi plecau. Ea le privea sorbindu-şi ciocolata cu portocale. O linie de cargouri uriaşe, cu coca din metal gri ca de plumb, masive şi greoaie, plutind în jos, din cer, pe verticală. În spatele lor, navele care plecau se ridicau îndepărtându-se de planetă, trecând prin legendarii nori roz ai Viotiei, accelerarând rapid odată ce ajungeau în stratosferă. Araminta le trimise un surâs uşor, gândindu-se la femeia antiingrav. Dacă aceasta ar avea dreptate, cum ar afecta efectul de câmp al navelor spaţiale structura geologică a oraşului? Poate o simplă gaură de vierme ar fi răspunsul. Găsea ideea mai degrabă bună, o întoarcere la epoca Primei Confederaţii, cea a călătoriilor plăcute şi elegante cu trenul între sistemele stelare.