Era o ruşine că Lumile Externe respinseseră fără ezitare acest fel de legături, dar îşi preţuiau libertatea politică prea mult pentru a risca o revenire la monocultură, în special cu ameninţarea culturii Înalte de a le copleşi independenţa atât de greu câştigată.

Araminta rămase la masă mult după ora la care, de obicei, îşi aduna lucrurile şi pleca acasă. Soarele începea să scadă, transformând culoarea norilor într-un veritabil aur-roz în timp ce mezosfera ceţoasă a planetei difuza razele muribunde ale stelei de clasa K. Barjele transoceanice străluceau puternic pe Cairns, motoarele regrav menţinându-le coca plată chiar deasupra apei care clipocea încet când ieşeau din doc şi se îndreptau spre largul mării şi insuliţele de dincolo. O liniştea întotdeauna să privească oraşul în acest fel, un edificiu uriaş de activităţii umane zumzăind eficient, o reasigurare că civilizaţia funcţiona cu adevărat, că nimic nu ar putea trage elementele de bază de sub ea. Şi acum, în sfârşit, ar putea începe să ia şi ea parte în mod activ, să-şi modeleze o viaţă pentru ea însăşi. Fişierele de la agenţiile imobiliare pluteau uşor afişându-i-se în exoimagine, permiţându-i să-şi planifice ceea ce ar putea face pentru ele mult mai în detaliu decât se deranjase s-o facă înainte. Fără bani, asemenea evaluări fuseseră visuri deşarte, dar în această seară prindeau o consistenţă confortabilă. O parte din ea era speriată de idee. Dacă făcea acum o greşeală, ar fi însemnat să se întoarcă la servit la mese pentru următoarele câteva decenii. Avea doar o singură şansă. Optzeci şi trei de mii era o sumă frumuşică, dar trebuia să o facă să lucreze pentru ea. În ciuda emoţiilor, aştepta cu nerăbdare provocarea. Era un semn că viaţa ei începea cu adevărat.

Soarele apunea înconjurat de o strălucire caldă, cărămizie. Părea să se potrivească perfect cu starea de spirit a Aramintei. Deja primii clienţi ai serii începeau să umple restaurantul. Lăsă un bacşiş mare şi coborî la parter. Rutina era să meargă, de obicei, pe jos înapoi la Niks, să facă poate unele cumpărături pe drum şi să ia trikepodul acasă. Dar azi nimic nu era ca de obicei. Muzica bubuia în bar. Clienţi sprijiniţi de tejghea comandau băuturi şi aerosoli. Araminta se uită la hainele ei. Purta o fustă decentă, bleumarin, care îi cobora mai jos de genunchi, un top alb cu mâneci scurte făcut în mod special dintr-un material gen ştergi-şi-e-curat, astfel încât să poată face faţă petelor. Oamenii din jur făcuseră efortul de a se aranja pentru seară. În comparaţie cu ei, se simţea uşor deplasată.

Dar, la urma urmei, cine sunt ei să mă judece?

Era un gând eliberator, de tipul celor de care nu se mai bucurase după plecarea din Langham, de pe vremea când viitorul era plin de oportunităţi, cel puţin în imaginaţia ei.

Araminta se strecură până la bar şi studie sticlele şi robinetele de bere.

– Ceaţă verde, te rog, îi spuse barmanului.

Acesta îi adresă un zâmbet uşor amuzat, dar îi amestecă băutura perfect. Ea bău încet, încercând să nu lase vaporii să i se ridice la nas. Un strănut i-ar fi aruncat în aer puţina credibilitate rămasă.

– Nu am mai văzut pe nimeni să bea aşa ceva, de o bună bucată de vreme, spuse o voce de bărbat.

Ea se întoarse şi se uită la el. Era frumos, exact în felul în care era toată lumea în aceste zile, cu trăsăturile aliniate perfect, ceea ce, presupuse ea, însemna că trecuse prin cel puţin două tratamente de reîntinerire. Ca şi restul clientelei barului, era îmbrăcat de seară, o jachetă-togă simplă gri cu mov care-l învăluia într-o strălucire blândă.

Şi nu e Laril.

– A trecut ceva timp de când am fost lăsată pe dinafară, replică ea. Apoi zâmbi la propriul răspuns, la faptul că avusese curajul să îl rostească.

– Pot să-ţi mai ofer una? Sunt Jaful, apropo.

– Araminta. Şi nu, nu o ceaţă verde, ăsta e un lucru nostalgic pentru mine. Ce e la modă acum?

– Se spune că 88Vodka Adlier se dă pe gât acum în toate locurile rele.

Ea îşi termină băutura dintr-o singură înghiţitură. Încercă să nu se strâmbe prea tare. Şi împinse paharul gol peste tejghea.

– Mai bine să începem de-acolo, atunci.

– Te-ai trezit?

Araminta se foi un pic când auzi întrebarea. Nu era chiar trează, mai mult moţăia plăcut, mulţumită de amintirea dulce a unei nopţi de făcut dragoste. Mintea îi era plină de o viziune stranie, ca şi când ar fi fost privită prin cerul întunecat de un înger. Mişcarea ei uşoară fu suficientă pentru Jaful. Mâinile îi alunecară pe burta ei, în sus, cuprinzându-i sânii.

– Ah, murmură ea încă somnoroasă în timp ce îngerul pălea.

Jaful o răsuci cu faţa în jos, ceea ce era derutant. Apoi penisul îi alunecă în ea, din nou, tare şi insistent. Nu era o poziţie confortabilă. Fiecare împingere îi presa faţa în jos, în salteaua moale. Ea se zvârcoli, încercând să ajungă într-o poziţie mai acceptabilă, fapt pe care el îl interpretă ca pe o acceptare deplină. Gâfâitul încins se transformă în strigăte de bucurie. Araminta coopera cât putea de bine, dar plăcerea era minimă, în cel mai bun caz. Lipsă de practică, gândi ea, şi încercă să nu râdă. El n-ar fi înţeles dacă ar fi făcut-o. Cel puţin se străduia să recupereze totuşi timpul pierdut. Se cuplaseră de trei sau patru ori după ce se întorseseră acasă la el.

Jaful culmină cu un strigăt fericit. Araminta îl secondă. Mda, să nu uităm nici de partea asta. Optsprezece luni cu Laril făcuseră ca mimarea orgasmului să devină automată.

Jaful se întoarse pe spate şi răsuflă lung. Zâmbi spre ea.

– Fantastic! Nu am avut o noapte ca asta de o lungă perioadă de timp, dacă am avut vreodată.

Ea îşi coborî vocea cu două octave.

– Ai fost bun.

Era