Arkadi Apollonovici stătea în lojă cu două doamne: una în vîrstă, gătită după ultima modă, numai cu lucruri scumpe pe ea, şi alta tinerică, nostimă şi îmbrăcată mai modest. Prima, după cum se constată în curînd, la întocmirea procesului-ver-bal, era consoarta lui Arkadi Apollonovici, iar a doua — rudă îndepărtată de-a lui, actriţă debutantă, un talent promiţător, venită de la Saratov şi găzduită în casa lui Arkadi Apollonovici.

— Pardon! sări Fagot. Iertaţi-mă, aici nu ai ce dezvălui, totul e limpede.

— Ba să-mi fie cu iertare! Dezvăluirea este absolut necesară. Fără aceasta, numerele strălucite prezentate de dumneavoastră vor lăsa o impresie apăsătoare. Marea masă a spectatorilor cere o explicaţie.

— Marea masă a spectatorilor, îi tăie vorba lui Sempleia-rov măscăriciul neobrăzat, nu şi-a exprimat, după cîte ştiu, nici un fel de pretenţii. Luînd însă în consideraţie preastimata dumneavoastră dorinţă, Arkadi Apollonovici, treacă de la mine, voi proceda la dezvăluiri. Dar pentru aceasta îmi permiteţi încă un mic număr?

— De ce nu... răspunse proteguitor Arkadi Apollonovici, dar negreşit cu dezvăluire.

— Am înţeles. Voi proceda întocmai. Aşadar, permiteţi-mi să vă întreb, Arkadi Apollonovici, unde aţi fost aseară?

Auzind o asemenea întrebare deplasată şi chiar, am spune, de bădăran, Arkadi Apollonovici se schimbă la faţă.

— Aseară, Arkadi Apollonovici a fost la o şedinţă a Comisiei acustice, declară arogant din cale-afară consoarta lui Sempleiarov, dar nu înţeleg ce legătură are cu magia?

— Oui, madamei confirmă Fagot. E firesc să nu înţelegeţi, în ce priveşte şedinţa, sînteţi greşit informată. După ce a plecat de acasă la şedinţa amintită, care, fiindcă veni vorba, nici nu era fixată pentru ieri, Arkadi Apollonovici i-a dat drumul şoferului la Cistîie Prudî, în faţa clădirii ce adăposteşte Comisia acustică (aici toată sala amuţi) şi, cu autobuzul, s-a dus în vizită, pe strada Elohovskaia, la Milita Andreevna Pokobatko, artistă la teatrul raional de turnee, unde a rămas aproape patru ore.

— Vai! răsună în liniştea ce se lăsase o exclamaţie îndurerată.

Iar tînăra rudă a lui Arkadi Apollonovici izbucni în hohote de rîs joase şi înspăimîntătoare.

— Totul e limpede, strigă ea. De mult bănuiam ceva! Acum înţeleg de ce rolul Luizei l-a primit acea nulitate!...

Şi, făcîndu-şi vînt, îl pocni pe Arkadi Apollonovici în cap cu o umbrelă liliachie scurtă şi groasă. Ticălosul de Fagot, alias Koroviev, strigă:

— Iată, stimaţi cetăţeni, una din dezvăluirile cerute cu atîta insistenţă agasantă de Arkadi Apollonovici!

— Cum ai îndrăznit, ticăloaso, să te atingi de Arkadi A-pollonovici? întrebă ameninţătoare consoarta acestuia, ri-dicîndu-se în picioare, în toată înălţimea ei gigantică.

Un al doilea acces de hohot satanic puse din nou, pentru scurt timp, stăpînire pe tînăra rudă.

— Alţii ca alţii, răspunse ea printre hohote, dar, în ce mă priveşte, am tot dreptul să-l pocnesc. Şi se auzi, pentru a doua oară, trosnind sec umbrela ce ricoşa de pe capul lui Arkadi Apollonovici.

— Miliţia! Ridicaţi-o! zbieră cu un glas atît de cumplit consoarta lui Sempleianov, încît multora le îngheţă inima în piept.

Colac peste pupăză, motanul veni pînă la rampă, răcnind, pe neaşteptate, cu glas omenesc:

— Reprezentaţia a luat sfîrşit! Maestre! Trînteşte un marş! Dirijorul, înnebunit, fără să-şi dea seama ce face, îşi ridică bagheta, şi orchestra nu cîntă, nu intona şi nici nu-i zise, ci, întocmai expresiei oribile a motanului, trînti un marş cu totul aiuristic, inadmisibil prin tonul său dezmăţat.

O clipă, unora li se păru că mai auziseră cîndva, sub cerul înstelat al Sudului, într-un cafe-chantant, textul confuz, greu de înţeles, în schimb, îndrăzneţ al acestui marş:

Excelenţa sa avea Cocoşi în curte, şi puicuţe, Şi sub aripa lui ţinea Fetiţe tandre şi drăguţe!!!

Dar poate că nici nu a fost acest text, ci un altul, pe aceeaşi melodie, indecent la culme. Nu asta are importanţă, ci faptul că, după toate cele descrise aici, la „Varietăţi” începu o adevărată babilonie. Spre loja lui Sempleiarov alerga miliţia, curioşii dădeau buzna spre rampă, răsunau explozii infernale de rîs, strigăte turbate, estompate de clinchetul talerelor de alamă ale orchestrei.

Se văzu cum, deodată, pe scenă nu mai rămase nimeni, pezevenghiul de Fagot, ca şi neobrăzatul cotoi Behemoth se topiră parcă în văzduh, pierind cum pierise mai înainte magul şi fotoliul său cu tapiseria decolorată.

13 Apariţia eroului

Aşadar, necunoscutul îl ameninţase pe Ivan cu degetul, şoptindu-i „S-s-s-t!”...

Poetul îşi lăsă picioarele pe podea şi-şi încorda privirea. Pe uşa dinspre balcon îşi băgă capul cu fereală un bărbat de vreo treizeci şi opt de ani, brunet, cu obrajii raşi, cu nasul ascuţit şi ochii plini de nelinişte. O şuviţă de păr îi căzuse pe frunte.

Încredinţîndu-se că Ivan e singur şi trăgînd cu urechea la sunetele din jur, misteriosul vizitator prinse curaj şi intră în cameră. Atunci Ivan observă că şi necunoscutul era îmbrăcat cu haine de spital. Purta pijama, papuci pe piciorul gol, iar pe umeri, un halat cafeniu.

Nou-venitul îi făcu lui Ivan cu ochiul, ascunse în buzunar o legătură de chei, apoi întrebă dacă se poate aşeza şi, primind un răspuns afirmativ, se instala în fotoliu.

— Cum ai nimerit aici? îl întrebă Ivan, în şoaptă, supu-nîndu-se degetului uscăţiv care-l avertiza. Grilajele dinspre balcon nu sînt încuiate cu lacăt?

— Da, sînt încuiate, încuviinţă oaspetele; însă Praskovia Feodorovna, o fiinţă tare cumsecade, e, din păcate, distrată. Cu o lună în urmă i-am şterpelit o legătură de chei, şi în felul acesta pot să ies în balconul comun, care se întinde ca un brîu pe tot etajul, şi să mai vizitez din cînd în cînd cîte un vecin.

— De vreme ce poţi ieşi în balcon, rezultă că poţi să şi fugi de aici; sau e prea sus? se interesă Ivan.

— Nu, răspunse hotărît oaspetele, nu pot să fug de aici, nu pentru că ar fi prea sus, ci pentru că nu am unde. Făcu o pauză, apoi adăugă: Aşadar, stăm închişi?

— Stăm, îi răspunse în ton Ivan, uitîndu-se cu atenţie în ochii nou-venitului, căprui şi fără astîmpăr.

— Da... zise oaspetele, neliniştindu-se, sper însă că nu eşti nebun furios? Pentru că, ştii, nu pot îndura gălăgia, vîn-zoleala, folosirea forţei şi alte lucruri de felul ăsta. Urăsc, îndeosebi, ţipetele omeneşti, indiferent dacă exprimă suferinţă,