— Aseară, la restaurant, l-am pocnit pe unul peste bot, mărturisi cu curaj poetul înviorat.

— Pe ce motiv? întrebă sever oaspetele.

— Păi, ca să fiu sincer, fără nici un motiv, îi răspunse, stîn-jenit, Ivan.

— E ruşinos, îl mustră oaspetele, adăugind: Şi apoi ia seama cum te exprimi: „l-am pocnit peste bot”... Despre om nu se poate spune sigur ce are: bot sau faţă. Eu însă cred că are faţă. Aşa că, să ştii, cu pumnii nu... Să te laşi de treburi d-astea şi pentru totdeauna.

După ce-l muştrului astfel pe Ivan, oaspetele se informă:

— Profesia dumitale?

—- Poet, mărturisi cam în silă Ivan. Vizitatorul se întrista.

— Oh! ce ghinion pe capul meu! exclamă el, dar, dîndu-şi seama că făcuse o gafă, îşi ceru scuze, şi întrebă: care-i numele dumitale?

— Bezdomnîi.

— Eh, eh... zise oaspetele, strîmbîndu-se.

— Nu-ţi plac versurile mele? îl întrebă curios Ivan.

— Nu-mi plac nici de frică.

— Ce anume ai citit?

— N-am citit nici un vers de-al dumitale! exclamă nervos vizitatorul.

— Atunci de ce vorbeşti aşa?

— Mare lucru! Parcă n-aş fi citit alte versuri! Deşi, poate că printr-o... minune...? Bine, sînt gata să le accept. Spune, sînt frumoase versurile pe care le-ai scris?

— Oribile! rosti deodată sincer şi neînfricat Ivan.

— Să nu mai scrii! făcu rugător vizitatorul.

— Promit şi jur! făgădui solemn poetul.

Întăriră jurămîntul cu o strîngere de mînă, dar, tocmai în clipa aceea, din coridor se auziră nişte paşi domoli şi glasuri.

— S-s-t! şopti oaspetele şi sări în balcon, închizînd uşa cu grilaj.

In rezervă îşi băgă capul Praskovia Feodorovna, îl întrebă pe Ivan cum se simte şi dacă vrea să doarmă cu lumina aprinsă ori stinsă. Acesta o rugă să lase lumina aprinsă şi Praskovia Feodorovna se retrase urîndu-i noapte bună. Cînd totul se linişti, din balcon se reîntoarse oaspetele.

Acesta îi comunică în şoaptă lui Ivan că în rezerva 119 a fost adus unul nou, un grăsan cu faţa stacojie, care bombăne tot timpul despre nu se ştie ce valută ascunsă în canalul de ventilaţie şi care se jură că la ei, pe Sadovaia, s-a instalat necuratul.

— Îl înjură pe Puşkin de toţi sfinţii şi urlă întruna: „Ku-rolesov, bis, bis!” povesti oaspetele, cutremurîndu-se înspăi-mîntat. Dar apoi se linişti, se instala din nou în fotoliu şi zise: De altfel, să-l lăsăm în plata Domnului, şi, reluînd firul discuţiei întrerupte, întrebă: Aşadar, din ce cauză ai nimerit aici?

— Din cauza lui Pilat din Pont, răspunse Ivan aruncînd o privire mohorîtă în podea.

— Cum?! strigă oaspetele, uitînd de orice prudenţă şi as-tupîndu-şi în clipa următoare gura cu mîna. Ce coincidenţă extraordinară! Te implor să-mi povesteşti! Te implor!

Căpătînd, fără vreun motiv anume, încredere în necunoscut, la început poticnindu-se şi fîstîcindu-se, apoi mai cu îndrăzneală, îvan se apucă să-i istorisească întîmplarea din ajun, de la Patriarşie prudî. Da, misteriosul hoţ de chei era pentru Ivan Nikolaevici un auditor ideal. Oaspetele nu-l socotea nebun; părea foarte interesat de istorisirea poetului şi, tot ascul-tînd, pînă la urmă se entuziasma la culme. Îl întrerupea mereu pe Ivan cu exclamaţii:

— Şi, şi, mai departe? Te rog din suflet, mai departe! Dar, pentru Dumnezeu, punct cu punct!

Ivan nu lăsa nimic deoparte, ba chiar îi venea mai uşor să povestească aşa; treptat, treptat, ajunse la scena cînd, înfăşurat într-o mantie albă cu căptuşeală sîngerie, Pilat din Pont ieşise în balcon.

Oaspetele îşi împreună mîinile ca pentru rugăciune, şoptind:

— O, cum am ghicit! O, cum am ghicit totul! Descrierea morţii îngrozitoare a lui Berlioz necunoscutul o întîmpină cu o observaţie enigmatică, în timp ce ochii îi scăpărau de ură:

— De un singur lucru îmi pare rău, că în locul lui Berlioz nu a fost criticul Latunski sau literatul Mstislav Lavrovici; şi exclamă apoi frenetic, tot în şoaptă: Mai departe!

Motanul care voise să-şi plătească biletul de tramvai îl amuză grozav pe oaspete; se înăbuşea de un rîs mut, uitîndu-se la Ivan, care, surescitat de succesul povestirii sale, sarea, ghemuit, imitînd motanul cu grivna sub mustaţă.

În cele din urmă, după ce povesti întîmplarea de la „Casa Griboedov”, întristat şi întunecat la chip, Ivan încheie:

— Şi uite aşa am ajuns aici.

Oaspetele îşi puse mîna cu simpatie pe umărul bietului poet, vorbind astfel:

— Nefericit poet! Dar numai dumneata singur, dragul meu, eşti vinovat, ţi-ai făcut-o cu mîna dumitale. Nu trebuia să te porţi cu el atît de familiar şi oarecum chiar obraznic. Iată răsplata. Ba ar merita încă să zici merci c-ai scăpat atît de ieftin.

— Dar cine o fi el, mă rog, la urma urmei? exclamă Ivan, scuturîndu-şi pumnii, excitat la culme.

Oaspetele îl privi cu luare-aminte şi-i răspunse tot cu o întrebare:

— Dar n-o să te enervezi prea tare? Noi, cei de aici, nu sîntem oameni prea de nădejde. N-o să urmeze după aia doctor, injecţii? N-o să se facă zarvă?

— Nu, nu, exclamă Ivan. Spune, te rog, cine-i el?

— Bine, răspunse oaspetele, urmînd răspicat şi convingător: ieri la Patriarşie prudî te-ai întîlnit cu Satana.

După cum promisese, Ivan nu se enervă, dar rămase uluit.

— Imposibil! Nu există Satana!

— Să-mi fie cu iertare. Dar dumneata eşti cel mai puţin îndreptăţit s-o spui. Ai fost, după cît se pare, una din primele lui victime. Eşti internat, după cum îţi dai seama, într-o clinică de psihiatrie, şi mai cutezi să spui că el nu există! E ciudat, crede-mă!

Zăpăcit de-a binelea, Ivan amuţi:

— De-ndată ce ai început să mi-l descrii, urmă oaspetele, am bănuit cu cine ai avut plăcerea să conversezi aseară. Şi, mărturisesc cinstit, mă mir de Berlioz! în ce te priveşte, desigur, eşti un novice, ca să zic aşa (aici oaspetele îşi ceru din nou scuze) — Berlioz însă, după cîte am auzit despre el, a citit totuşi ceva în viaţa lui! Cînd mi-ai relatat primele vorbe rostite de acest profesor, mi s-au risipit toate îndoielile. Pe el, dragul meu, nu poţi să nu-l recunoşti? De fapt, dumneata... te rog iarăşi să mă ierţi, cred că nu mă înşel, eşti un ignorant, nu-i aşa?

— Indiscutabil, încuviinţă Ivan, devenit de nerecunoscut.

— Ei, vezi... Doar pînă şi chipul pe care mi l-ai descris, ochii aceia unul într-un