Ivan se simţi teribil de ruşinat şi, cu obrajii în flăcări, începu să mormăie ceva despre o vilegiatură, o călătorie la o casă de odihnă... Din Ialta...

— Ei, tocmai ceea ce spuneam... Nu-i de mirare! Berlioz însă, repet, mă uimeşte... Era un om nu numai cinstit, dar şi foarte abil. Deşi, în apărarea lui trebuie să spun că, desigur, Woland e în stare să-l ducă de nas şi pe unul mai ceva ca Berlioz.

— Cum ai spus?! strigă la rîndul său Ivan.

— Mai încet!

Ivan se lovi cu palma peste frunte, şuierînd:

— Înţeleg, înţeleg. Am văzut un W pe cartea lui de vizită. A-ia-ia-i, ce poveste! Tăcu un timp, descumpănit, privind stăruitor discul lunii ce plutea de cealaltă parte a grilajului, apoi vorbi: în concluzie, se putea deci foarte bine să-l fi vizitat pe Pilat din Pont. Că doar el era născut pe vremea aceea! Şi se mai zice că sînt nebun! adăugă Ivan, arătînd revoltat spre uşă.

O cută amară se contura în colţul gurii oaspetelui.

— Să privim adevărul drept în faţă. Şi oaspetele se întoarse spre astrul nopţii, care trecea repede printr-un nor. Şi dumneata, şi eu sîntem nebuni, ce să ne mai ascundem după deget! Vezi, el te-a zguduit şi te-ai scrîntit, pentru că ai fost pesemne un teren propice pentru aşa ceva. Dar ceea ce povesteşti s-a întîmplat, fără doar şi poate, în realitate. Numai că toate acestea sînt atît de ieşite din comun, încît pînă şi Stra-vinski, un psihiatru genial, nu te-a crezut. Te-a examinat? (Ivan încuviinţă din cap.) Interlocutorul dumitale l-a vizitat pe Pilat, şi a fost la dejun la Kant, iar acum se află la Moscova.

— Bine, dar o să facă prăpăd pe aici! Cumva trebuie să punem mîna pe el! ridică, nu tocmai convins, capul, vechiul Ivan, pe care noul Ivan nu izbutise încă să-l doboare de-a binelea.

— Ai încercat şi-ţi ajunge, ripostă ironic oaspetele. Nici pe alţii nu-i sfătuiesc să încerce. Că o să facă prăpăd, poţi fi sigur! Ah! Ce ciudă mi-e că l-ai întîlnit dumneata, şi nu eu! Deşi totul s-a stins şi cenuşa s-a aşternut peste tăciuni, îţi jur că pentru întîlnirea aceasta aş fi dat legătura de chei furată de la Praskovia Feodorovna; e tot ce am de dat. Sînt sărac lipit pămîntului.

— Dar ce nevoie ai de el?

Multă vreme oaspetele tăcu trist, cuprins de un zgîlţîit nervos, dar în cele din urmă vorbi:

— Vezi ce istorie ciudată? Mă aflu aici din aceeaşi cauză ca şi dumneata, şi anume din cauza lui Pilat din Pont. Spu-nînd acestea, oaspetele privi temător în jur şi urmă: E vorba de un roman despre Pilat, pe care l-am scris acum un an.

— Sînteţi scriitor? întrebă cu interes poetul. Oaspetele, întunecîndu-se la faţă, îl ameninţă cu pumnul.

— Sînt maestru, spuse el cu un aer sever. Scoase din buzunarul halatului o tichie unsuroasă, pe care era brodată cu mătase galbenă o literă majusculă M. Îşi puse tichia şi i se arătă lui Ivan en profil şi enface, pentru a demonstra că este maestru. Mi-a cusut-o cu mîinile ei, adăugă el misterios.

— Vreţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră de familie?

— Nu mai am nume de familie, răspunse dispreţuitor ciudatul oaspete. Am renunţat la el, cum, de altfel, am renunţat la toate în viaţă. Să-l lăsăm uitării.

— Vorbiţi-mi, cel puţin, despre roman, îl rugă cu delicateţe Ivan.

— Cu plăcere. Viaţa mea, trebuie să ţi-o spun, se orînduise nu tocmai obişnuit, începu oaspetele.

... De specialitate istoric, cu doi ani în urmă mai lucra încă la un muzeu din Moscova, făcînd şi traduceri.

— Din ce limbă? îl întrerupse cu interes Ivan.

— Cunosc cinci limbi în afară de rusă: engleza, franceza, germana, latina şi greaca. Şi mai citesc puţin italieneşte.

— Ian te uită! şopti, invidios, Ivan.

... Istoricul trăia retras, singuratic, nu avea rude şi aproape nici o cunoştinţă la Moscova. Şi, închipuiţi-vă, într-o zi cîş-tigă o sută de mii de ruble.

— Imaginează-ţi uimirea mea, şopti oaspetele cu tichia neagră; bag mîna în coşul cu rufe murdare, mă uit — acelaşi număr ca şi în ziar. Obligaţia pe care o aveam în coş, îl lămuri el pe poet, mi-o dăduse cineva la muzeu.

... După ce cîştigase o sută de mii de ruble, misteriosul oaspete al lui Ivan se comportase în felul următor: cumpărase cărţi, îşi părăsise camera pe care o ocupa pe strada Miasniţkaia...

— U-u-uf, ce văgăună afurisită! mîrîi el.

Ştii ce sînt cei care clădesc o casă pe un teren ce le-a fost atribuit? îl întrebă oaspetele pe Ivan, şi îndată îl lămuri: un grup puţin numeros de escroci, care cumva a rămas pînă astăzi la Moscova...

... Pe o ulicioară, aproape de Arbat, închiriase două camere la subsol într-o căsuţă împrejmuită de o grădină mică. Părăsi slujba de la muzeu şi începu să scrie romanul despre Pilat din Pont.

— Ah! A fost o epocă de aur! şopti povestitorul, cu ochi strălucitori. O locuinţă absolut separată, pe deasupra un vestibul cu o chiuvetă, sublinie el, mîndru nevoie-mare, ferestruici joase, chiar deasupra cărării pietruite ce ducea de la poartă spre căsuţă. In faţa ferestrelor, la cîţiva paşi numai, chiar lîngă gard, rufe de liliac, un tei şi un arţar. Of, of, of!

Iarna vedeam rareori pe fereastră nişte picioare negre, şi auzeam zăpada scîrţîind sub paşii trecătorilor. În soba mea duduia totdeauna, vesel, focul. Deodată sosi primăvara şi prin geamurile tulburi, am văzut tufele de liliac, întîi golaşe, apoi îmbrăcîndu-se în verde. Şi tocmai atunci, în primăvara trecută, se întîmplă ceva mult mai încîntător decît cele o sută de mii de ruble cîştigate, ceea ce este, vă rog s-o recunoaşteţi, o sumă uriaşă!

— E adevărat, recunoscu Ivan care asculta cu luare-a-minte.

— Deschisesem fereastra şi şedeam în camera a doua, micuţă de tot. Oaspetele se apucă să descrie cu mîinile mobila din odaia aceea: Aici un divan, la peretele opus un alt divan, iar la mijloc, o măsuţă cu o splendidă veioză; mai spre fereastră, cărţile; tot acolo, o mică masă de scris, iar în prima cameră — o cameră enormă, paisprezece metri!