— Mantie albă, căptuşeală roşie! înţeleg! exclamă Ivan.

— Întocmai! Pilat se apropia vertiginos de sfîrşit, se apropia de sfîrşit, şi de atunci ştiam chiar cuvintele cu care voi încheia romanul: „... Al cincilea procurator al Iudeii, călăreţul Pilat din Pont.” Şi, fireşte, ieşeam afară să mă plimb. O sută de mii, o sumă uriaşă, şi aveam un costum superb de haine. Sau mă duceam să iau masa la un restaurant ieftin. Pe Arbat era un restaurant foarte bun, nu ştiu dacă mai există şi astăzi. Apoi, oaspetele deschise larg ochii şi, privind luna, îşi urmă şoapta:

... Purta în braţe un buchet de flori galbene oribile, neliniştitoare. Dracu le ştie cum se numesc, dar la Moscova apar cele dintîi. Florile contrastau cu pardesiul ei negru, de primăvară. Purta în braţe un buchet de flori galbene. O culoare care aduce nenoroc. Cotind de pe Tverskaia într-o ulicioară, întoarse capul. Cunoşti Tverskaia, nu-i aşa? Mii de oameni se perindau pe strada asta, dar te asigur că ea mă văzu numai pe mine şi mă privi, poate nu neliniştită, ci îndurerată. Pe mine mă uimise atunci nu atît frumuseţea ei, cît singurătatea cu totul neobişnuită, nemaivăzută, ce i se citea în ochi. Supunîndu-mă acelui simbol galben, am cotit şi eu în ulicioară, luînd-o pe urmele ei. Păşeam amîndoi tăcuţi pe ulicioara strîmbă, cenuşie, ea pe o parte, eu, pe cealaltă, şi nu era, închipuie-ţi, în afară de noi doi, ţipenie de om. Mă chinuiam — aveam senzaţia că neapărat trebuie să-i vorbesc, şi mă temeam că n-am să pot scoate o vorbă, că ea va pleca şi nu o voi mai vedea, niciodată. Dar, pe neaşteptate, închipuie-ţi, a vorbit: „Vă plac florile mele?”

Mi-amintesc de glasul ei, grav, dar cu inflexiuni neaşteptate şi, deşi e stupid, mi se păruse în clipa aceea că ecoul răsunase în ulicioară, desprinzîndu-se dintr-un zid galben şi murdar. Traversînd grăbit strada şi apropiindu-mă de ea, i-am răspuns: „Nu.”

M-a privit mirată, iar eu mi-am dat seama deodată că iubisem toată viaţa mea această femeie! Ce istorie, nu-i aşa? Ai să spui, fireşte, că sînt nebun?

— Nu spun deloc, sări Ivan, adăugind: Mai departe, vă implor.

Şi oaspetele urmă: .

— Da, m-a privit mirată, apoi m-a întrebat: „Nu vă plac florile?” în glasul ei mi se păruse că desluşesc ceva ostil. Păşeam alături de dînsa, străduindu-mă să ţin cadenţa şi, spre mirarea mea, nu mă simţeam cîtuşi de puţin stînjenit.

„Ba-mi plac, însă nu de-astea.”

„De care?”

„Trandafirii.”

În clipa următoare am regretat răspunsul meu, pentru că ea, zîmbind vinovată, îşi aruncă florile într-un şanţ. Descumpănit, le-am ridicat şi i le-am întins, însă ea, cu un zîmbet amar pe buze, le refuză: aşa că ne-am urmat drumul — eu cu florile ei în mînă.

Am mers un timp aşa în tăcere, pînă cînd ea îmi luă florile şi le aruncă în mijlocul străzii, apoi îşi puse mîna cu mănuşă neagră în mîna mea şi ne-am urmat drumul unul lîngă altul.

— Mai departe, se rugă de el Ivan şi, vă rog, să nu săriţi nimic!

— Mai departe? repetă oaspetele întrebarea. Ai putea să ghiceşti şi singur ce-a urmat. Cu mîneca dreaptă îşi şterse o lacrimă neaşteptată şi continuă: Dragostea răsărise în calea noastră, aşa cum din pămînt răsare într-o ulicioară un ucigaş — ne iovi pe amîndoi deodată! Astfel loveşte fulgerul, şi tot aşa pumnalul! De altminteri, ea, mai tîrziu, susţinea că lucrurile nu stau aşa, că ne iubeam de mult, de cînd lumea, fără să ne cunoaştem, fără să ne fi văzut vreodată şi că ea trăise cu un alt bărbat... iar eu acolo, atunci... cu asta, cum îi spune...

— Cu cine? insistă Ivan.

— Cu asta, ei cu, of, am uitat: se enervă oaspetele, pocnind din degete.

— Aţi fost căsătorit?

— Păi da, de aia pocnesc din degete... Cu Varenka... cu Manecika... ba cu Varenka... avea o rochie în dungi, şi la muzeu... Deşi, nu mai ţin minte.

Aşadar, ea îmi spuse că ieşise în ziua aceea din casă, cu flori galbene în braţe, ca eu, în sfîrşit, s-o găsesc, şi că, dacă nu ne-am fi întîlnit, s-ar fi otrăvit, pentru că viaţa-i era pustie.

Da, dragostea ne lovise fulgerător, am înţeles acest lucru chiar în aceeaşi zi, chiar peste un ceas, cînd ne-am pomenit, fără să ne dăm seama, lîngă zidul Kremlinului, pe chei.

Stăteam de vorbă, ca şi cum nu ne-am fi despărţit decît ieri, parcă ne cunoşteam de ani şi ani. Ne înţeleseserăm să ne întîlnim a doua zi tot acolo, pe malul rîului Moscova, şi ne-am întîlnit. Soarele de mai ne zîmbea. Şi în scurt timp femeia aceasta a devenit soţia mea de taină.

Venea la mine în fiecare zi, iar eu începeam s-o aştept de cum se iveau zorile. Cum o aşteptam? Mutam de la locurile lor obiectele de pe masă. Cu zece minute înainte de ora stabilită, mă aşezam la fereastră şi pîndeam să aud trîntindu-se portiţa veche. Şi ce curios: înainte de a o cunoaşte, în curticica noastră arareori venea cineva; mai bine zis, nu venea nimeni: acum însă mi se părea că tot oraşul se scurge pe la noi. Se trînteşte portiţa, îmi bate inima, şi, închipuieşte-ţi, la nivelul feţei mele, în spatele geamului, apar negreşit nişte cizme murdare ale cuiva. Un tocilar. Dar cine în casa noastră are nevoie de un tocilar? Ce să ascută? Care cuţite?

Ea intra o dată pe portiţă, dar mie, nu mint, pînă atunci, pe puţin de zece ori inima îmi bătea să-mi spargă pieptul — nu alta! Apoi, cînd venea ora ei şi ceasornicul arăta amiaza, inima pornea să bată nebuneşte pînă în clipa cînd, aproape fără zgomot, se apropiau de fereastră pantofii cu fundă neagră de antilopă, prinsă în cataramă de metal.

Uneori se răsfăţa şi, oprindu-se lîngă a doua fereastră, ciocănea cu vîrful pantofului în geam. În aceeaşi clipă, ieşeam la fereastra în care ciocănise, dar pantoful dispărea, dispărea şi mătasea neagră care pentru o clipă întunecase lumina zilei, şi