Te asigur că nimeni nu ştia de legătura noastră, cu toate că, de obicei, nu se întîmplă aşa. Nici bărbatul ei, nici cunoştinţele nu ştiau nimic. Cei din căsuţa veche, unde se afla subsolul ocupat de mine, cunoşteau situaţia, fără îndoială, fiindcă vedeau că vine o femeie în vizită, dar numele nu i-l ştiau.

— Dar cine era? se interesă Ivan foarte curios să afle povestea asta de dragoste.

Oaspetele făcu un gest care însemna că n-o să spună asta niciodată nimănui şi-şi urmă povestirea.

Ivan află că maestrul şi necunoscuta se îndrăgostiseră atît de tare unul de altul, încît deveniseră inseparabili. Ivan îşi închipuia (din povestire) cele două cămăruţe de la subsol, unde veşnic domnea o penumbră deasă din cauza liliacului şi a gardului. Vedea aievea mobila tapisată cu roşu, roasă, biroul, ceasornicul care suna din jumătate în jumătate de oră, şi cărţile, multe cărţi, ce se înălţau de la podeaua vopsită pînă la tavanul afumat, şi sobă.

Află că din primele zile ale legăturii lor, oaspetele său şi tainica lui soţie se convinseseră că destinul îi scosese pe unul în calea celuilalt la încrucişarea străzii Tverskaia cu ulicioara aceea, fiind făcuţi unul pentru altul şi sortiţi să nu se mai despartă niciodată.

Din povestirea oaspetelui său, Ivan mai află cum îşi petreceau ziua cei doi îndrăgostiţi. Cînd venea la el, îşi punea mai întîi şorţul în antreul îngust unde se afla şi chiuveta cu care se mîndrea atîta sărmanul bolnav, aprindea lampa cu petrol instalată pe masă, pregătea dejunul şi aşeza masa în prima cameră. Cînd se dezlănţuiau furtunile de mai, şi prin faţa geamurilor cam chioare se rostogoleau cu zgomot în gang şuvoaie năvalnice, ameninţînd să inunde şi cel din urmă adăpost, cei doi îndrăgostiţi aprindeau focul în sobă şi-şi coceau cartofi. Se ridicau aburi, coaja neagră de cartofi îţi murdărea degetele. La subsol se auzeau rîsete, copacii din grădină îşi scuturau crenguţele rupte în timpul ploii şi inflorescenţele albe.

După ce se sfîrşiră furtunile şi veni vara toridă, într-un vas de flori apărură trandafirii mult aşteptaţi, dragi amîndurora. Maestrul lucra febril la romanul său, care o absorbise şi pe necunoscută.

— Zău, în unele momente eram gelos pe el, îi şoptea lui Ivan oaspetele nocturn venit din balconul scăldat în lumina palidă a lunii.

Înfigîndu-şi în păr degetele subţiri cu unghiile ascuţite, ea citea şi recitea la nesfîrşit cele aşternute pe hîrtie, iar apoi lucra tichiuţa aceea cu monogramă galbenă. Cîteodată şedea chircită lîngă rafturile de jos ale bibliotecii sau, stînd în picioare şi ajungînd pînă la cele de sus, ştergea cu cîrpa sutele de cotoare prăfuite. Îi prezicea glorie, îl zorea, şi în perioada aceea începuse să-i spună „maestru”. Aştepta nerăbdătoare cuvintele făgăduite, ultimele cuvinte despre al cincilea procurator al Iudeii, repeta, cîntat, cu glas tare, fraze răzleţe care-i plăceau şi spunea că în romanul acesta e viaţa ei.

Romanul fusese terminat în luna august şi dat unei dactilografe necunoscute care-l transcrise în cinci exemplare. În sfîrşit, sosise ceasul cînd trebuia să părăsească refugiul tainic şi să iasă în arena vieţii.

— Am ieşit în arena vieţii, ţinînd manuscrisul în mînă, şi atunci viaţa mea a luat sfîrşit, şopti maestrul, plecîndu-şi capul, şi multă vreme după aceea tichia neagră cu „M”-ul ei galben nu s-a mai oprit din clătinat.

Oaspetele îşi urmă povestirea, care era acum cam incoerentă, un singur lucru se putea înţelege, că atunci se petrecuse o catastrofă cu el.

— Nimerisem pentru prima oară în lumea literaturii; acum însă, cînd totul s-a sfîrşit, şi pieirea mea este evidentă, îmi aduc aminte de el cu groază, şopti solemn maestrul, ridicîndu-şi mîna. Da, m-a uimit din cale-afară, ah, cît de mult m-a uimit!

— Cine? şopti abia auzit Ivan, temîndu-se să nu-l tulbure pe povestitor.

— Redactorul, ţi-am spus doar, redactorul! Da, îmi citise romanul. Mă privea cu coada ochiului, de parcă mi se umflase obrazul din cauza vreunui abces la măsea; se uita într-un ungher şi mai şi chicotea stînjenit. Frămînta manuscrisul în mînă, fără rost, icnind. Întrebările lui mi se păreau ale unui nebun. Fără un cuvînt în legătură cu romanul, el mă întrebă cine sînt şi de unde am răsărit, dacă scriu de mult şi de ce nu s-a auzit vorbindu-se de mine mai înainte, punîndu-mi chiar o întrebare de-a dreptul idioată, din punctul meu de vedere: cine m-a inspirat să scriu un roman cu o temă atît de ciudată? în cele din urmă m-am plictisit şi l-am întrebat direct dacă îmi va publica sau nu romanul. Începu să se agite, să mormăie, declarîndu-mi că singur nu poate lua o hotărîre, că opera mea trebuie citită şi de alţi membri ai colegiului redacţional, şi anume de criticii Latunski şi Ariman, precum şi de literatul Mstislav Lavrovici. M-a invitat să mai vin peste două săptămîni. Cînd am venit după două săptămîni, am fost primit de o ţipă care, de atîtea minciuni ce-i ieşeau din gură, se uita cruciş.

— Era Lapşennikova, secretara de redacţie, zise zîmbind Ivan, care cunoştea prea bine lumea descrisă cu atîta mînie de oaspetele său.

— Se poate, îl opri acesta, ei bine, ea mi-a înapoiat romanul, destul de ferfeniţit şi slinos. Străduindu-se să nu-mi în-tîlnească privirea, Lapşennikova m-a înştiinţat că redacţia are portofoliul asigurat pe doi ani şi că, din cauza asta, problema publicării romanului meu, după cum se exprima ea, „nu se pune”. Ce mai ţin minte din cele ce s-au mai petrecut? mormăi maestrul, frecîndu-şi tîmpla. Da, petalele roşii scuturate pe prima pagină a manuscrisului meu şi ochii prietenei mele. Da, ochii ei nu i-am uitat.

Povestea oaspetelui era tot mai confuză şi mai plină de reticenţe. Vorbi ceva despre o ploaie piezişă şi despre disperarea care se înstăpînise după aceea în refugiul de la subsol; despre drumul pe care-l mai făcuse el într-un loc. În şoaptă disperată, zicea că n-o învinuieşte deloc pe ea, pe aceea care îl îmboldise să lupte, o, nu, nu o învinuieşte!

— Ţin minte, o, da, ţin minte acea pagină intercalată, blestemată pagină, mormăia oaspetele, desenînd în văzduh cu două degete ale mîinilor, o foaie de ziar, şi Ivan înţelese din următoarele fraze