După spusele lui, nu trecură mai mult de două zile, cînd într-un alt ziar apăru un articol semnat de criticul Ariman, care se numea „Un duşman sub aripa redactorului”, în care se spunea că oaspetele lui Ivan, folosindu-se de superficialitatea, ignoranţa şi lipsa de cultură a redactorului, făcuse tentativa de a strecura la tipar o apologie a lui Isus Cristos.

— O, cum să nu, îmi amintesc, sări Ivan. Am uitat însă numele dumneavoastră.

— Să lăsăm, repet, eu nu mai am nume, îi răspunse oaspetele. Nu e vorba de asta. A treia zi, în alt ziar, apăru un articol semnat de Mstislav Lavrovici, în care autorul cerea să se lovească şi să se lovească tare în „pilatism” şi în cel care şi-a pus în gînd să-l strecoare (din nou acelaşi cuvînt afurisit) în presă. Uluit de cuvîntul acesta nemaiauzit, „pilatism”, am despăturit şi un al treilea ziar. Am găsit acolo două articole: unul — al lui Latunski, celălalt — semnat cu iniţialele „N.E.” Te asigur că cele scrise de Ariman şi Lavrovici se puteau socoti o glumă în comparaţie cu opera lui Latunski. E de ajuns să-ţi spun că articolul în cauză se intitula „Un militant de rit vechi”. Mă absorbise într-atît lectura articolelor despre persoana mea, încît nu observasem cum ea (uitasem să închid uşa) îşi făcuse apariţia ţinînd umbrela udă şi nişte ziare muiate de ploaie în mînă. Ochii îi ardeau, mîinile îi tremurau şi erau reci. Întîi s-a repezit să mă sărute, apoi, cu glasul răguşit, bătînd cu palma în masă, mi-a declarat că-l va otrăvi pe Latunski.

Auzind cuvintele maestrului, Ivan scînci stânjenit, dar fără să spună o vorbă cu glas tare.

— Au venit apoi zile tare triste. Romanul era scris, nu mai aveam ce face, şi amîndoi nu făceam altceva decît să stăm pe jos, pe un covoraş din faţa sobei şi să privim focul. De altfel, acum ne despărţeam mai des decît înainte. Ea pleca să se plimbe. Iar mie mi s-a întîmplat ceva original, cum mi s-a mai întîmplat de multe ori în viaţă... Pe neaşteptate mă făcusem cu un prieten. Da, da, da, închipuieşte-ţi. În general, nu prea sînt dispus să mă apropii de oameni, sînt suspicios, neîncrezător. Şi închipuieşte-ţi, neapărat mi se strecoară în suflet cineva neprevăzut, neaşteptat şi care, aparent, semă-nînd cu dracu ştie ce, mie începe să-mi placă grozav. Tot aşa şi atunci, în vremea aceea blestemată, s-a deschis deodată portiţa grădinii noastre mici. Ţin minte că era şi o zi tare frumoasă. Ea nu era acasă. Pe portiţă intră un om, s-a dus în casă, avea o treabă cu proprietarul meu, apoi a coborît în grădină şi cumva, în doi timpi, făcu cunoştinţă cu mine. S-a recomandat că este ziarist. Mi-a plăcut atît de mult, încît, închipuieşte-ţi, şi astăzi uneori îmi aduc aminte de el şi mi-e dor de el. Mai departe — a început să treacă adesea pe la mine. Am aflat că este necăsătorit, că stă aproape de mine, într-un apartament cam ca al meu, dar că e destul de strîmtorat acolo, şi multe altele... Nu mă invita să trec pe la el. Soţiei mele nu i-a plăcut, ba chiar i-a fost antipatic. I-am luat apărarea. Iar ea a spus:

„Fă cum vrei, dar îţi spun că omul acesta este respingător.” Am izbucnit în rîs. Da, însă, de fapt, de ce m-a atras? Adevărul e că, în general, fără surprize lăuntrice, în carapacea lui, omul nu e interesant. O astfel de surpriză avea Aloizi (da, uitasem să spun că noua mea cunoştinţă se numea Aloizi Mogarîd). Nu întâlnisem niciodată pînă atunci şi sînt convins că nici nu voi întâlni un om cu o minte ca a lui Aloizi. Dacă nu înţelegeam sensul unei notiţe de ziar, Aloizi mi-o explica textual într-o clipă şi unde mai pui că o făcea uşor, în doi timpi. Acelaşi lucru se petrecea şi cu problemele şi fenomenele legate de viaţă. Dar asta era putin. Aloizi m-a cucerit prin pasiunea sa pentru literatură. Nu s-a liniştit pînă nu am căzut de acord să-i citesc romanul meu, din scoarţă în scoarţă, şi trebuie să-ţi spun că despre roman s-a pronunţat foarte măgulitor, dar cu o precizie uluitoare, a semnalat toate observaţiile redactorului, referitoare la acest roman, de parcă ar fi asistat la întrevedere. Nimenea sută la sută, cum s-ar spune. Afară de asta, mi-a explicat cu precizie matematică de ce romanul meu nu a putut fi tipărit, şi mi-am dat seama că nu se înşală. Spunea direct: capitolul cutare nu poate să meargă... Articolele, remarcă, te rog, nu mai conteneau. La primele am rîs. Dar, pe măsură ce apăreau, se schimba şi atitudinea mea fată de ele. Al doilea stadiu a fost acela al mirării. Cu tot tonul lor ameninţător şi încrezut, se simţea ceva extrem de fals şi plin de ezitare, literalmente în fiecare rînd al acestor articole. Mi se părea tot timpul, şi nu mă puteam dezbăra de această senzaţie, că autorii acestor articole spun altceva decît ceea ce ar vrea să spună şi că tocmai aceasta provoacă furia lor. După aceea, închipuieşte-ţi, veni şi a treia fază — faza fricii. Nu era vorba de teama de aceste articole, nu, pur şi simplu mă cuprindea teama de alte lucruri care nu aveau nici o legătură cu articolele şi nici cu romanul. Astfel, de exemplu, mă temeam de întuneric. Într-un cuvînt, făcusem o boală psihică. Mi se părea, mai ales cînd eram gata să adorm, că o caracatiţă mlădioasă şi rece îşi strecoară tentaculele drept spre inima mea. Şi a trebuit să încep să dorm cu lumina aprinsă. Iubita mea se schimbase mult (despre caracatiţă nu-i vorbisem, desigur, dar îşi dădea seama că e de rău cu mine), slăbise şi-şi pierduse rumeneala, nu mai rîdea niciodată şi se ruga întruna de mine s-o iert că mă sfătuise să-mi public un fragment din roman. Spunea să las totul baltă, să plec în Sud, pe ţărmul Mării Negre, cheltuind pentru această călătorie