Era foarte stăruitoare, şi ca să n-o contrazic (ceva îmi spunea că nu-mi va fi dat să plec pe litoralul Mării Negre), îi făgăduisem să-i fac pe plac într-una din zile. Mi-a spus că-mi va cumpăra chiar ea biletul de tren. Atunci, am scos toţi banii mei, adică circa zece mii de ruble, şi i-am dat. „De ce atît de mult?” se mirase ea. I-am răspuns că mi-e frică de hoţi şi c-o rog să-mi păstreze banii pînă ce plec. Luînd banii şi punîn-du-i în poşetă, m-a sărutat şi mi-a spus că ar fi preferat să moară decît să mă lase singur în halul în care mă aflam, dar că este aşteptată, că se supune — e nevoită s-o facă — şi că se va întoarce a doua zi. Mă implora să nu mă tem de nimic. Era-n amurg, pe la mijlocul lui octombrie. A plecat. M-am întins pe divan şi am adormit, fără să aprind lumina.

M-am trezit cu senzaţia că în odaie se afla din nou caracatiţa. Bîjbîind prin întuneric, cu chiu, cu vai am reuşit să aprind lampa.

Ceasul meu de buzunar arăta ora două noaptea. Mă culcasem indispus ca să mă trezesc bolnav. Deodată, mi se păru că bezna autumnală va sparge geamurile, va curge în odaie şi mă voi îneca în ea ca într-o cerneală. Cînd m-am ridicat din pat, nu mai eram stăpîn pe mine. Am scos un ţipăt, mi-a fulgerat prin minte să fug la cineva, fie şi la gazda mea care locuia sus. Mă luptam cu mine însumi ca un om ieşit din minţi. Izbutisem să ajung pînă la sobă, să aprind focul. Cînd lemnele au început să trosnească şi uşiţa să se cutremure, m-am simţit mai uşurat. Repezindu-mă în antreu, am aprins lumina, am găsit o sticlă de vin alb, am destupat-o, am dus-o la gură şi m-am pus pe băut.

Teama mi se mai potolise, aşa încît am izbutit să mă înfrî-nez şi să nu alerg sus la gazda mea; m-am întors deci lîngă sobă. Deschizînd uşiţa sobei, am lăsat să mi se încingă bine faţa şi mîinile, şoptind: „Trebuie să simţi că mi s-a întîmplat o nenorocire... Vino, vino, vino!...”

Dar nu venea nimeni. În sobă duduia focul, ploaia turna şfichiuind geamurile. Atunci se mai întîmplă ceva. Scoţînd din sertarul mesei caietele cu romanul scris de mînă şi exemplarele dactilografiate, am început să le ard. E o treabă foarte grea, fiindcă hîrtia scrisă arde anevoie. Rupîndu-mi unghiile, sfîşiam caietele, aşezîndu-le în picioare printre bucăţile de lemn şi scormonind foile cu cleştele.

Erau clipe cînd cenuşa mă biruia, înăbuşind flăcările, dar mă luptam cu ea, şi romanul meu, împotrivindu-se cu înverşunare, pierea totuşi. Prin faţa ochilor îmi treceau slove cunoscute, galbenul flăcărilor se furişa nestăvilit, mîncînd paginile de jos în sus, dar cuvintele tot mai stăruiau. Piereau doar atunci cînd hîrtia se înnegrea şi, înarmat cu cleştele, eu le veneam de hac, cuprins de turbare.

Deodată, se auzi cineva zgîriind încetişor la geam. Inima îmi zvîcni şi, aruncînd pe foc ultimul caiet, m-am repezit să deschid. Nişte trepte de cărămidă duceau din subsol în sus, spre uşa dinspre curte. Poticnindu-mă, am ajuns în goană la uşă şi am întrebat încet: „Cine e?” Şi mi-a răspuns glasul ei: „Eu sînt...”

Nu mai ştiu cum am reuşit s-o scot la capăt cu lanţul, cu cheia. Abia păşi pragul, că se lipi de mine, udă toată de ploaie, cu obrajii uzi, cu părul despletit, tremurînd ca varga. Nu eram în stare să vorbesc, repetam un singur cuvînt: „Tu... tu...” apoi glasul mi s-a frînt şi am alergat amîndoi în subsolul meu.

Ea şi-a lăsat paltonul în antreu şi am intrat repede în prima odaie. Cu un ţipăt înăbuşit, ea s-a repezit spre sobă şi, cu mîinile, a scos din flăcări ultimul teanc pe care focul nu-l mis-tuise încă. Fumul umpluse încăperea. Stingeam cu picioarele focul, iar ea, trîntită pe divan, a izbucnit într-un plîns convulsiv, nestăvilit.

După ce s-a mai liniştit, i-am spus: „Am început să urăsc romanul ăsta şi mă tem. Sînt bolnav. Mi-e frică...”

Ea s-a ridicat de pe divan, spunînd: „Doamne, eşti tare bolnav! Pentru ce, pentru ce trebuie să suferim? Dar te voi salva, da, te voi salva. Of, de ce, de ce toate acestea?”

Îi vedeam ochii umflaţi de fum şi de lacrimi, îi simţeam mîinile reci mîngîindu-mi fruntea. „Am să te vindec, da, am să te vindec, bolborosea ea, înfigîndu-şi degetele în umerii mei. Ai să-l reconstitui. De ce, ah, de ce n-am luat la mine un exemplar?”

Rînjind de furie, mi-a spus ceva nedesluşit, apoi, cu buzele strînse, s-a apucat să adune şi să îndrepte filele cu marginile arse. Era un capitol din mijlocul romanului, nu mai ţin minte care anume. A rînduit cu grijă filele, le-a învelit în hîr-tie, legîndu-le cu o panglică. Fiecare gest al ei, fiece mişcare vădeau acum o nestrămutată hotărîre şi stăpînire de sine. Îmi ceru vin şi, după ce bău, vorbi mai liniştită: „Uite cum se plăteşte minciuna! rosti ea. Nu vreau să mai mint de-acum încolo! Aş fi rămas şi acum la tine, dar nu-mi vine să procedez în felul ăsta. Nu vreau ca bărbatul meu să rămînă pentru totdeauna cu ideea că am fugit de la el, pe ascuns, noaptea.. . Nu mi-a făcut niciodată vreun rău... Adineauri a fost chemat de urgenţă; la ei, la uzină, a izbucnit un incendiu. O să se întoarcă repede. Mîine dimineaţă am să mă explic cu el. Îi voi spune că iubesc pe un altul şi voi veni pentru totdeauna la tine. Spune, poate nu vrei să vin?” „Biata de tine, sărmana de tine, am zis eu. N-am să îngădui să faci una ca asta. Mie are să mi se întîmple ceva rău, şi nu vreau să pieri şi tu o dată cu mine.” „E singura cauză?” m-a întrebat ea, apropi-indu-şi ochii de ai mei. „Singura.”

S-a înviorat nespus, s-a lipit de mine şi, luîndu-mă de gît, mi-a zis: „Ba pier cu tine. Mîine dimineaţă voi fi aici.”

Şi iată ce-mi mai amintesc din viaţă; o