fîşie de lumină din vestiarul meu, iar în această lumină, o şuviţă răvăşită de păr, bereta ei şi ochii dîrzi, plini de hotărîre. Îmi mai amintesc o siluetă neagră în pragul uşii de la intrare şi un pacheţel alb. „Nu te teme. Rabdă cîteva ceasuri. Mîine dimineaţă voi fi la tine.”

Acestea au fost ultimele ei cuvinte din viaţa mea... Sst! îşi curmă singur vorbele bolnavul, punîndu-se în gardă si ridicînd degetul. Tare zbuciumată e noaptea asta — noapte cu lună.

Maestrul dispăru pe balcon. Ivan auzi pe coridor un zgomot de roţi, cineva sughiţă de plîns şi scoase un ţipăt slab.

Cînd se aşternu iar liniştea, oaspetele îşi făcu din nou apariţia anunţîndu-l pe Ivan că în rezerva 120 fusese instalat cineva şi că noul locatar se tot roagă să i se dea capul înapoi. Interlocutorii tăcură o vreme, îngrijoraţi, apoi, liniştindu-se, reînnodară firul povestirii întrerupte. Oaspetele dădu să deschidă gura, dar noaptea se brodise într-adevăr agitată. Pe coridor mai răsunau glasuri; atunci oaspetele se aplecă şi-i vorbi lui Ivan la ureche, dar atît de încet, încît toate cele povestite abia ajunseră la ştirea poetului, în afară de prima frază, care suna astfel:

— La un sfert de oră după ce ea m-a părăsit, am auzit pe cineva bătînd în geamul meu...

Poetul fu, pesemne, adînc tulburat de ceea ce-i şoptea bolnavul la ureche.

Din cînd în cînd, obrazul îi tremura convulsiv. În ochi i se cuibăriseră teama şi focul zbuciumat al mîniei. Maestrul arăta undeva în direcţia lunii care pierise de mult din balcon. Numai după ce amuţiră toate sunetele de afară, oaspetele se dădu mai la o parte şi vorbi cu glas normal:

— Da, şi astfel, la mijlocul lui ianuarie, într-o noapte, îmbrăcat cu acelaşi palton, numai cu toţi nasturii lipsă, zgribulit de frig, am ajuns în curticica mea. În spatele meu se înălţau troiene de zăpadă, care acoperiseră tufele de liliac, iar în faţă, jos, se vedeau ferestrele mele, mici, slab luminate, cu storurile lăsate. Lipindu-mă de prima fereastră, am tras cu urechea, în odăile mele cînta un patefon. Atîta am putut să aud, că de văzut nu puteam vedea nimic. După ce am rămas cîteva clipe aşa, lingă geam, am ieşit pe portiţă în ulicioară. Se dez-lănţuise viscolul. Un dine s-a repezit la picioarele mele, m-am speriat şi am trecut repede de partea cealaltă a străzii. Frigul şi acel sentiment de teamă, care mă însoţea pretutindeni în ultima vreme, mă făceau să-mi pierd cumpătul. Nu aveam unde să mă duc, şi cel mai simplu lucru ar fi fost, fără îndoială, să mă arunc sub un tramvai ce trecea pe strada în care dădea ulicioara mea. Vedeam de departe cutiile lor, luminate pe dinăuntru şi îmbrăcate pe din afară într-o pojghiţă de gheaţă, şi auzeam scrîşnetul lor dezgustător în cătuşele gerului. Dar, scumpul meu vecin, toate astea se petreceau pentru că frica pusese stăpînire pe fiece fibră a trupului meu. Şi aşa cum mă speriasem de un cîine, mă temeam şi de tramvai. Da, boală mai rea decît a mea, să ştii că nu afli alta în toată clădirea asta!

— Bine, dar puteaţi s-o înştiinţaţi, zise Ivan, plin de compătimire pentru nefericitul bolnav. Şi unde mai pui că la dînsa au rămas şi banii dumneavoastră. Sînt convins că i-a păstrat, nu-i aşa?

— Nici să nu te îndoieşti de asta, sigur că i-a păstrat. Dar dumneata, după cîte văd, nu mă prea înţelegi. Sau, mai cu-rînd, mi-am pierdut eu capacitatea de altădată de a descrie ceva. De altfel, nici n-o regret pînă-ntr-atît, deoarece n-o să mai am nicicînd nevoie de această capacitate. Ea — aici oaspetele privi cu veneraţie, undeva, în bezna nopţii — ar fi primit o scrisoare din balamuc. Poţi trimite cuiva o scrisoare cînd ai o asemenea adresă?... Pot eu, un bolnav psihic, să-i scriu?... Glumeşti, dragul meu! S-o fac nefericită? Nu, nu sînt în stare de una ca asta.

Ivan nu ştiu ce să răspundă. Însă taciturnul Ivan îl înţelegea pe oaspetele său şi-i părea rău de el. Acesta, chinuit de amintiri, dădea din cap, scuturîndu-şi tichia neagră şi mur-murînd:

— Sărmana femeie, nădăjduiesc însă că m-a uitat...

— Dar vă puteţi face bine... zise sfios Ivan.

— Sînt incurabil, ripostă calm oaspetele. Cînd Stravinski îmi spune că mă va readuce la viaţă — nu-l cred. E foarte uman şi nu vrea decît să mă consoleze. Nu neg, de altfel, că acum starea mea s-a îmbunătăţit mult. Da, şi unde am rămas?... Era ger şi tramvaiele astea care alergau nebuneşte... Ştiam că se deschisese clinica aceasta, şi am străbătut oraşul pe jos, ca să ajung aici. Nebunie! Cu siguranţă că aş fi murit degerat, după ce am ieşit din oraş, dacă nu mă salva o întâmplare. La vreo patru kilometri de barieră, staţiona un camion în mijlocul şoselei. Suferise o pană. Apropiindu-mă de şofer, l-am rugat să mă ia şi pe mine. Spre mirarea mea, şoferului i s-a făcut milă de mine şi m-a luat. Camionul mergea în direcţia clinicii şi m-a adus chiar pînă aici. M-am ales doar cu degetele de la piciorul stîng degerate. Dar s-au vindecat. Şi iată-mă de aproape patru luni în clinică. Şi, ştii ceva, găsesc că nu e deloc rău aici. Nu trebuie să-ţi faci planuri grandioase, scumpul meu vecin, ascultă ce-ţi spun! Eu, de pildă, voiam să fac o călătorie în jurul pămîntului. Ce să-i faci, se vede că nu mi-e dat s-o întreprind. Văd doar o porţiune neînsemnată a acestui pămînt. Cred că nu este cea mai frumoasă, dar, repet, nu e chiar atît de rău. Uite, vine vara la noi şi, după cum promite Praskovia Feodorovna, iedera se va cîrli-onţa în balcon. Cheia mi-a lărgit posibilităţile. Vor fi nopţi cu lună. Ah, luna s-a şi dus! Şi se lasă răcoarea. A trecut de miezul nopţii. E timpul să mă întorc în camera mea.

— Spuneţi-mi, vă rog, ce a fost mai departe cu Yeshua şi cu Pilat? îl rugă Ivan. Vă implor, vreau să ştiu.

— O, nu, nu, răspunse oaspetele, cutremurîndu-se chinuit. Tremur ori de cîte ori mi-aduc aminte de romanul meu. Cunoscutul dumitale de