Şi înainte ca Ivan să se dezmeticească, grilajul se închise cu un clinchet uşor, oaspetele făcîndu-se nevăzut.

14 Slavă cocoşului!

Nervii dădură chix, cum se zice, şi Rimski fugi în cabinetul său, fără să mai aştepte încheierea procesului-verbal. Şedea la masa lui de lucru, uitîndu-se cu ochii injectaţi la bancnotele fermecate din faţa lui. Directorul financiar era complet năuc. De afară se auzea un vuiet uniform. Publicul se revărsa şuvoaie din clădirea teatrului în stradă. Deodată, auzul încordat la culme al lui Rimski înregistra trilul limpede al unui miliţian, care, la drept vorbind, nu prevesteşte niciodată ceva bun. Dar cînd se repetă şi-i sări în ajutor încă unul, mai autoritar şi mai prelung, la care se adăugară un hohot de rîs şi parcă nişte huiduieli, directorul financiar îşi dădu seama că în stradă se petrecea ceva scandalos şi obscen şi că acest ceva, oricît ai vrea să nu ţii seama de el şi să-l dai la o parte, este strîns legat de reprezentaţia dezgustătoare a magului şi a asistenţilor săi.

Sensibilul director financiar nu se înşelase deloc. De îndată ce aruncă o privire pe fereastra dinspre Sadovaia, faţa i se schimonosi, şi buzele şoptiră, sau, mai degrabă, şuierară:

— Eram sigur!

La lumina vie a puternicelor felinare de pe stradă, văzu jos pe trotuar o doamnă numai în cămaşă şi chiloţi liliachii. Pe cap, ce-i drept, avea o pălăriuţă, şi în mînă ţinea o umbrelă. Era cuprinsă de panică, se lăsa ba la pămînt, ba dădea să fugă cine ştie unde, şi mulţimea din jurul ei fremăta hohotind. Directorul financiar simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Lîngă doamna cu pricina se agita un cetăţean care voia să-şi lepede pardesiul de vară şi, de emoţie, nu reuşea să-i vină de hac mînecii în care i se încurcase braţul.

La intrarea din stînga se auziră alte chiote şi hohote turbate de rîs; întorcîndu-şi ochii într-acolo, Grigori Danilovici zări o altă doamnă, în dessows-uri roz. Aceasta sărise de pe caldarîm pe trotuar, voind să se ascundă într-un gang, dar publicul ce se scurgea îi bara drumul, şi sărmana, victimă a uşurinţei şi a pasiunii sale pentru toalete, înşelată de firma blestematului Fagot, nu-şi dorea decît un singur lucru — s-o înghită pămîntul. Un miliţian venea spre nefericită, sfredelind văzduhul cu fluierul său, iar în urma acestuia se îmbulzeau nişte tineri foarte veseli, cu şepci pe cap. Ei erau aceia care rîdeau în hohote şi huiduiau.

Un birjar uscăţiv, mustăcios şi semeţ îşi opri din goană mîrţoaga costelivă în dreptul primei despuiate. Mustăciosul se hlizea încîntat.

Rimski îşi dădu un pumn în cap, scuipă cu năduf şi se îndepărtă iute de fereastră. Stătu cîtăva vreme la biroul său tră-gînd cu urechea la zgomotele de-afară. Iscate din puncte diferite, fluierăturile atinseră apogeul, apoi începură să scadă. Spre mirarea lui Rimski, scandalul se lichidă neaşteptat de repede.

Se apropia momentul cînd trebuia să acţioneze şi să bea din cupa amară a răspunderii. Pînă la sfîrşitul spectacolului, aparatele telefonice fuseseră reparate; trebuia să telefoneze, să comunice neîntîrziat cele întîmplate, să ceară ajutor, să toarne la minciuni, să dea toată vina pe Lihodeev, să se apere ca să iasă basma curată, şi aşa mai departe... Ptiu, drace!

Directorul pusese de două ori cătrănit mîna pe receptor şi de două ori renunţase să mai cheme. Deodată, în liniştea de mormînt a cabinetului, răsună strident soneria telefonului drept în faţa directorului care tresări cutremurat de un fior de gheaţă. „Da, rău mi s-au mai zdruncinat nervii!” îşi zise el ridicînd receptorul. În aceeaşi clipă însă se dădu înapoi alb ca varul. Un glas domol, insinuant şi dezmăţat de femeie şopti la telefon:

— Nu telefona nicăieri, Rimski, altfel o păţeşti...

În secunda următoare nu mai era nimeni pe fir. Cu furnicături pe şira spinării, directorul puse receptorul în furcă şi se uită, fără să ştie nici el de ce, pe fereastra din spatele său. Printre crengile rare încă şi uşor înverzite ale arţarului, văzu luna gonind către un nor străveziu. Aţintindu-şi nu se ştie de ce privirea spre aceste crengi, Rimski se tot uita la ele, şi cu cît se uita mai mult, cu atît îl cuprindea o frică mai cumplită.

Făcînd un efort de voinţă, se întoarse cu spatele spre fereastra pe care se revărsa lumina lunii şi se ridică în picioare. Nu mai putea fi vorba de nici un telefon; singurul gînd care-l frămînta în clipa aceea era acum să plece mai repede din teatru.

Trase cu urechea: clădirea era cufundată în tăcere. Dîn-du-şi seama că nu se mai află de mult nimeni afară de el la etajul întîi, îl cuprinse o teamă copilărească, de neînvins. Nu se putea gîndi fără să se cutremure la drumul pe care urma să-l parcurgă singur prin coridoarele pustii şi pe scări în jos.

Luă febril de pe masă bancnotele hipnotizatorului, le ascunse în servietă şi tuşi, ca să-şi dea un pic de curaj. Glasu-i sună răguşit, fără vlagă.

Atunci i se păru că pe sub uşa cabinetului său pătrunde o adiere de umezeală şi putreziciune. Îl trecură fiorii. Colac peste pupăză, ceasul porni să bată miezul nopţii şi pînă şi bătăile ornicului îl făcură să tremure. Dar, cînd mai auzi în uşă întorcîndu-se încet cheia yale, inima i se strînse cît un purice.

Înfigîndu-şi mîinile asudate şi reci în servietă, directorul simţi că, dacă mai continuă scîrţîitul acela din broască, el nu va mai rezista şi va izbucni într-un ţipăt strident.

În cele din urmă, cedînd eforturilor cuiva, uşa se deschise, şi în cabinet intră neauzit Varionuha. Rimski simţi că i se taie picioarele şi se prăbuşi în fotoliu. Trăgînd aer în piept, zîmbi linguşitor, rostind abia auzit:

— Doamne, cum m-ai speriat...

Da, apariţia asta neaşteptată putea să sperie pe oricine, dar constituia în acelaşi timp şi o mare bucurie: în nodul în-cîlcit se ivise măcar un capăt cît de mic al firului...

— Ei, vorbeşte, hai mai repede! Zi o dată! Zi o dată! hîrîi Rimski, agăţîndu-se de capătul acesta. Ce înseamnă toate astea?

— Iartă-mă, te rog, îi răspunse cu glas surd celălalt, în-chizînd