capacităţii noastre nemăsurate de a pângări. Sunt sigură că dacă marţienii nu debarcă pe Pământ, e pentru că le este frică de noi; sunt timizi şi se tem să nu ne comportăm cu ei la fel cum facem cu animalele din jur, ca şi cu noi înşine. Nu mă simt deloc mândră că sunt o fiinţă omenească. Mi-e teamă, mi-e foarte teamă de semenii mei.

― Chiar credeţi tot ce spuneţi?

Ea dădu din umeri.

― Comparaţi numărul oamenilor ucişi de lupi cu al celor ucişi de oameni: nu credeţi că teama mea este, cum să spun, mai justificată decât a dumneavoastră?

― Vă e teamă de oameni? Dar sunteţi o fiinţă omenească!

― Ştiu asta foarte bine şi, de altfel, uneori mă tem... de mine însămi.

Méliès îi contempla stupefiat trăsăturile marcate dintr-o dată de ură. Brusc însă, ea se destinse:

― O, hai s-o lăsăm baltă! Ne plac amândurora enigmele. Avem noroc, fiindcă e tocmai ora emisiunii noastre naţionale de enigme. Vă ofer tot ce poate fi mai ospitalier în epoca noastră -o parte din televizorul meu.

― Mulţumesc, spuse el.

Manevrând telecomanda, ea începu să caute "Capcana de gândire".

 

 

 

57. ENCICLOPEDIE

 

RAPORT DE FORŢE: Asupra şobolanilor a fost efectuată următoarea experienţă: pentru a le studia aptitudinile de înot, un cercetător de la laboratorul de biologie comportamentală de la facultatea din Nancy, Didier Desor, a pus şase şobolani într-o cuşcă a cărei singură ieşire dădea spre o piscină pe care erau nevoiţi să o traverseze ca să ajungă la un vas plin cu mâncare. S-a putut constata destul de repede că cei şase şobolani nu se duceau să-şi caute mâncarea înotând de comun acord. Au apărut roluri care au fost repartizate în felul următor: doi înotători exploataţi, doi ne-înotători exploatatori, un înotător autonom şi un ne-înotător pe post de ţap ispăşitor. Cei doi şobolani exploataţi se duceau să aducă mâncarea înotând pe sub apă. Când se întorceau în cuşcă, cei doi exploatatori îi loveau şi îi vârau cu capul sub apă până când dădeau drumul prăzii. Abia după ce exploatatorii se săturau puteau cei doi exploataţi supuşi să-şi permită să mănânce la rândul lor. Exploatatorii nu înotau niciodată, mulţumindu-se să-i bată pe înotători pentru a fi hrăniţi de către aceştia. Înotătorul autonom era un individ robust, care putea astfel să nu cedeze în faţa exploatatorilor. Ţapul ispăşitor, în fine, era incapabil şi să înoate, şi să-i sperie pe înotători, astfel încât culegea firimiturile căzute în timpul luptelor. Aceeaşi structură ― doi exploataţi, doi exploatatori, un autonom şi un ţap ispăşitor ― s-a repetat în toate cele douăzeci de cuşti în care experienţa a fost reînnoită.

Pentru a înţelege mai bine mecanismul respectiv de ierarhizare, au fost puşi laolaltă şase exploatatori. Aceştia s-au bătut toată noaptea. Dimineaţa, doi dintre ei erau de corvoadă, unul înota singur, iar un altul suporta totul. S-a procedat la fel şi cu şobolanii cu comportament de exploataţi supuşi. În dimineaţa următoare, doi dintre ei făceau pe stăpânii.

Dar elementul care dă cel mai mult de gândit este ceea ce s-a constatat atunci când craniile şobolanilor au fost deschise pentru a li se studia creierul: s-a putut vedea că cei mai stresaţi erau exploatatorii. Nu încape îndoială că ei se temuseră ca nu cumva, la un moment dat, să nu mai fie ascultaţi de către cei exploataţi.

 

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

 

 

 

58. LA LOC USCAT

 

Apa le atinge spinările. 103 683 şi însoţitoarele sale sapă frenetic în tavan. Trupurile tuturor sunt acoperite de stropi când ― minune! ― răzbat în sfârşit într-o încăpere uscată.

Sunt salvate.

Cu gesturi rapide, furnicile astupă la loc orificiul. Zidul de nisip va rezista oare? Da, torentul îl ocoleşte şi se revarsă în coridoarele mai fragile. Înghesuite una într-alta în sala îngustă, furnicile încep să se simtă mai bine.

Rebelele fac numărătoarea: n-au supravieţuit decât vreo cincizeci. O mână de deiste continuă şi acum să mormăie printre dinţi:

Nu le-am hrănit îndeajuns pe Degete. De aceea au făcut să se crape cerul.

În cosmogonia myrmicină, într-adevăr, planeta Pământ este cubică şi deasupra ei se află un plafon de nori pe care se sprijină "oceanul superior". De fiecare dată când greutatea oceanului superior ajunge să fie prea mare, plafonul plesneşte şi crapă, lăsând să curgă Ceea ce se numeşte ploaie.

Deistele susţin, în ce le priveşte, că aceste crăpături din plafonul de nori se datorează loviturilor date de către Degete cu ghearele. Oricum ar fi, în aşteptarea unor vremuri mai bune, toate încearcă să se ajute între ele cum pot mai bine. Unele, gură la gură, fac trofolaxii; altele se fricţionează pentru a-şi păstra rezervele de căldură.

103 683 pipăie peretele şi simte Oraşul palpitând încă sub asaltul acvatic.

Bel-o-kan a încremenit, doborât cu totul de duşmanul polimorf care îşi aruncă labele-i transparente până şi în cel mai neînsemnat interstiţiu. Ruşine să-i fie ploii; este mai flexibilă, mai adaptabilă şi mai smerită decât furnicile. Luptătoare masive străpung cu lovituri de mandibulă-sabie picăturile care alunecă înspre ele. Să omori una înseamnă să înfrunţi alte patru. Când dai o lovitură de labă în ploaie, ploaia ţi-o prinde şi ţi-o încleiază. Când tragi în ea cu acid, ploaia devine corozivă. Când îi dai un brânci, ea te primeşte şi te prinde, fără să îţi mai dea drumul.

Victimele aversei sunt fără număr.

Toţi porii Oraşului sunt larg căscaţi.

Bel-o-kan-ul se îneacă.

 

 

 

59. TELEVIZIUNE

 

Chipul tulburat al doamnei Ramirez se ivi pe ecran. De când bâjbâia în noua ei enigmă, reprezentată de şirul acela de cifre, audienţa emisiunii se dublase. Era oare vorba de plăcerea sadică de a vedea pe cineva până atunci infailibil, cuprins de îndoială? Sau se datora faptului că publicul, identificându-se mai degrabă cu cei ce pierd, îi preferă pe aceştia şi nu pe câştigători?

Cu buna lui dispoziţie dintotdeauna, prezentatorul întreba:

― Aşadar, doamnă Ramirez, aţi găsit soluţia corectă?

― Nu. Tot n-am găsit-o.

― Ei haideţi, doamnă Ramirez, concentraţi-vă! La ce vă duce cu gândul şirul nostru de cifre?

Camera de luat vederi se