devenea, Ce înseamnă să ai de-a face cu oameni cinstiţi. La sfârşit, au fost puse trei cutii pe pat, Luaţi-le, spuse cel cu pistolul. Medicul le numără, Trei nu ne ajung, spuse, primeam patru când mân-carea era numai pentru noi, în aceeaşi clipă simţi răceala ţevii pistolului în ceafă, orbul se pricepea să ochească, O să cer să retragă câte o cutie ori de câte ori faci gură, acum cară-te, ia-le pe astea şi mulţumeşte Domnului că încă mai poţi mânca. Medicul murmură, Bine, luă două cutii în braţe, primul orb se ocupă de a treia, şi acum, mai lent, pentru că duceau greutate, făcură în sens invers drumul spre salon. Ajunşi în hol, unde părea să nu fie nimeni, medicul spuse, N-o să mai am niciodată asemenea ocazie, Ce vreţi să spuneţi, întrebă primul orb, Mi-a pus pistolul în gât, puteam să i-1 smulg din mână, Era riscant, Nu atât cât pare, eu ştiam unde e pistolul, el n-avea cum să ştie unde îmi erau mâinile, Chiar şi aşa, Sunt sigur, în clipa aia el era cel mai orb dintre noi doi, păcat că nu m-am gândit, sau m-am gândit, dar n-am avut curaj, Şi după aceea, întrebă primul orb, Cum după aceea, Să presupunem că într-adevăr reuşeaţi să-i luaţi arma, dar nu cred că aţi fi fost în stare s-o folosiţi, Dacă aveam certitudinea că pot rezolva situaţia, ba bine că nu, Dar n-aţi avut certitudinea, Nu, de fapt, n-am avut-o, Atunci, mai bine să stea la ei armele, cel puţin până când ne vor ataca, Ameninţarea cu o armă e deja un atac, Dacă îi luaţi pistolul, ar fi început adevăratul război, şi probabil că n-am mai fi ieşit de acolo, Ai dreptate, spuse medicul, o să uit că m-am gândit la toate astea, Trebuie să vă amintiţi ce mi-aţi spus adineauri, Ce-am spus, Că ceva mai trebuie să se întâmple aici, S-a întâmplat şi n-am profitat, Va fi altceva, nu asta.

  Când au intrat în salon şi au trebuit să prezinte puţinul pe care-1 aduceau de pus pe masă, câţiva au considerat că era vina lor, pentru că n-au făcut gălăgie şi n-au cerut mai mult, de aia fuseseră numiţi reprezentanţi ai colectivului. Atunci medicul le povesti ce se întâmplase, vorbi despre orbul conţopist, despre aerele insolente ale orbului cu pistolul şi despre pistol. Nemulţumiţii se potoliră, se învoiră că, da, e adevărat, apărarea intereselor salonului încăpuse pe mâini bune. Se împărţi în sfârşit mâncarea, unii amintiră nerăbdători că puţin e tot mai bine decât nimic, pe lângă asta, după cât trebuia să fie ceasul, prânzul nu va întârzia, Rău ar fi să păţim ce-a păţit calul care a murit când începuse să se dezobişnuiască să mănânce, spuse cineva. Ceilalţi zâmbiră palid, şi unul răspunse, N-ar fi o idee rea, dacă e sigur că atunci când moare, calul nu ştie că va muri.

  Bătrânul cu legătură neagră înţelesese că radioul portabil, atât din pricina structurii lui fragile cât si. a informaţiei cunoscute privind viaţa lui utilă, era exclus din lista valorilor ce trebuiau predate ca plată pentru mâncare, considerând că funcţionarea aparatului depindea, în primul rând, de existenţa bateriilor şi, în al doilea rând, de cât timp vor dura. După zgomotul răguşit al vocilor care ieşeau din cutie, era evident că nu te mai puteai aştepta la mare lucru din partea lui. De aceea, bătrânul cu legătură neagră se hotărî să nu mai repete audiţiile generale, existând şi primejdia să apară aici orbii din al treilea salon de pe stânga cu o părere diferită, nu din cauza valorii materiale a aparatului, practic nulă pe termen scurt, ci a valorii imediate, enormă fără îndoială, ca să nu mai vorbim de ipoteza plauzibilă că, acolo unde e cel puţin un pistol, sunt şi baterii. Bătrânul cu legătură neagră spuse aşadar că va asculta ştirile sub pătură, cu capul complet acoperit, dacă va fi vreo noutate interesantă, o va anunţa imediat. Fata cu ochelari negri îl rugă din nou s-o lase să asculte din când în când puţină muzică, Ca să nu uit cum e, dar el se arătă inflexibil, spunea că e important să afle ce se petrece în lumea dinafară, cine vrea muzică s-o asculte în minte, şi memoria trebuie să fie bună la ceva. Avea dreptate bătrânul cu legătură neagră, muzica de la radio era iritantă aşa cum numai o amintire supărătoare poate fi, de aceea dăduse volumul la minimul», aşteptând ştirile. Când soseau, înteţea puţin sunetul şi ciulea urechile ca să nu piardă nici o silabă. Apoi, în cuvinte proprii, rezuma informaţiile şi le comunica vecinilor apropiaţi. Astfel, de la un pat la altul, ştirile circulau domol, dând ocol salonului, desfigurate de fiecare dată când treceau de la un receptor la receptorul următor, diminuându-se sau agravându-se astfel importanţa informaţiilor, în funcţie de nivelul personal de optimism sau pesimism al fiecărui emiţător. Până când a sosit momentul când vorbele s-au stins, iar bătrânul cu legătură neagră n-a mai avut ce spune. Şi nu pentru că s-ar fi stricat radioul ori s-ar fi consumat bateriile, experienţa vieţilor şi a vieţii a demonstrat categoric că timpul nu poate fi stăpânit, maşinăria părea c-o să dureze puţin, dar până la urmă altcineva a tăcut înaintea ei. în prima zi trăită sub tirania orbilor răi, bătrânul cu legătură neagră îşi petrecuse vremea ascultând şi trecând mai departe ştirile, contrazicând pe cont propriu evidenta falsitate a optimistelor prevestiri oficiale, iar acum, noaptea târziu, cu capul în sfârşit afară din pătură, îşi încorda auzul să descifreze gâfâitul în care debila alimentare electrică a radioului transformase vocea crainicului, când deodată s-a auzit un ţipăt, Sunt orb, apoi ceva s-a lovit violent de microfon, o secvenţă precipitată de zgomote confuze, exclamaţii, şi, brusc, tăcerea. Singura staţie de radio pe care aparatul reuşise s-o prindă aici, înăuntru, tăcuse. Mult timp, bătrânul cu legătură neagră îşi ţinu urechea lipită de radioul acum inert, parcă ar fi aşteptat revenirea vocii şi continuarea buletinului de ştiri. Bănuia totuşi, ştia că nu se va mai întoarce. Răul-alb