ultimii sosiţi, In Transilvania, „socăciţa" are rol precumpănitor în reuşita suitei ceremoniale a nunţii, rezultat poate al faptului că în această parte a ţării actul alimentar în genere are mai mare importanţă.

  Norme de viaţă tradiţională impun uneori fertilitatea drept criteriu de selectare a bucătăresei: „cel mai bine la nuntă era ca bucătăreasă să fie o femeie cu copii, să meargă în plin". Deţinând „codul culinar al obiceiurilor", bucătăreasa marchează prin intervenţii alimentare momentele importante din desfăşurarea ceremoniei. Putem aprecia că ea are rol precumpănitor în conservarea în timp a unor secvenţe rituale cu specific alimentar, între prestaţiile alimentare la nuntă în multe zone din ţară, secvenţa oferirii „găinii naşului" revine în întregime bucătăresei. Reper ritual încă actual al nunţii, el se remarcă prin conotaţiile spectaculare, fiind însoţit de cântec şi dans („Jucatul" găinii este măsură a interpretării rolului de bucătăreasă) cu efecte hotărâtoare asupra atmosferei generale.

  (Ofelia Văduva – „Paşi spre sacru")

  Femeile se zgâiesc la hainele femeilor. Bărbaţii se zgâiesc la femei, şi „le văd" fără haine.

  Vin sarmalele, cu mămăligă, smântână şi ardei iute. începe, dacă nu a şi-nceput, dansul. Se dansează, se bea, se mai dansează un pic, se mai bea ceva şi gata cu dansul! începe jocul! Puf ini mai poartă haine ţărăneşti, aşa că recursul la metodă – sârba pe vine, brâul pe ouate, poşovoaica şi ciuleandra – se joacă cu fustele strâmte sumese până la chiloţi şi tocurile cui înfipte în podele.

  După friptura de găină (obiceiul Jocului Găinii sub nasul naşului e încă viu) sau de două feluri – viţel şi găină, porc şi găină – cu piure şi murături ori salată cu verzituri, se strigă darul, vine prima cafea.

  Naşul dă cât mai mult şi cel mai mult, să urce darul. „Starostele", „vorniceii" şi „colăcarii" umblă, cu lăutarii după ei, pe la mese, împărţind colaci, primind plicuri, anunţând cât a dat fiecare.

  „Colăcarul" sau „colăcerul" la nuntă, cel care rosteşte oraţiile, are numele legat de simbolismul benefic al colacilor pe care îi primeşte în schimbul performării rolului său. Aceştia sunt modelaţi cu atenţie, ei trebuie să aibă calităţi artistice deosebite, pentru ca răsplata să fie pe măsura rolului şi a solemnităţii momentului: „Mergi în fundul cel de casă, Că în cornul cel de masă Este un colac frumos, Gătit spre al nostru folos, împănat şi-mpodobit, Cu de toate dăruit."

  Jn tipare tradiţionale de viaţă, asistenţa primeşte, de asemenea, colaci şi mâncare sau colăcarul împarte colacul primit tuturor celor de faţă. Aceasta explică numele secvenţei – conăcărie, colăcărie (ca şi pe cel al colăcarului, el fiind cel ce împarte colacul sau colacii). „Soacră-mea zicea că la oraţie se făcea stolnic şi colăcuţi", care erau împărţiţi nuntaşilor.

  Prestaţie deosebit de importantă în suita ceremonială a nunţii, rolul de colăcar presupune calităţi clare ale celui ce îl interpretează: „un tânăr frumos şi bun de gură", „un om falnic care să ştie oraţia", spun informatorii. La reuşita momentului, de care depinde în mare măsură atmosfera generală, contribuie talentul şi verva cu care colăcarul îşi „joaca" rolul,

  (Ofelia Văduva – „Paşi spre sacru")

  Nu poţi da mai puţin decât se dă, că intri-n gura lumii şi ăla eşti, nimic nu te mai spală, Dacă dai mai mult, iar nu-i bine, zice (tot) lumea că vrei să te făleşti şi că faci pe nebunu', în sfârşit, s-a dat darul, naşu' şi cu socrii ş-au pus pe numărat —e momentul suprem al nunţii – aşa că; dacă tot ai scăpat de atâţia bani, măcar să te şi distrezi de ei

  Iân Mărginimea Sibiului oferirea de daruri la nuntă este solemnizată prin gestul unui tânăr ce aduce în spate trei miei tăiaţi, jupuiţi, cu lumânări în coarne. în alte zone (Alba, Hunedoara), la cununie, mirii stau în genunchi pe pielea unui animal (dovadă a săvârşirii actului sacrificial), piele care apoi se dăruieşte preotului.

  {Ofelia Văduva – „Paşi spre sacru")

  Jocul continuă, vin la rând prăjiturile, cozonacii (şi, mai nou, tortul) ultima cafea, Sigur, ici şi colo, în zone mai depărtate, mâncărurile-s altele, dar nu cu totul: de ciorbe, de mămăligă, de sarmale şi de găină (sau cocoş) în România, nu scapă nimeni!

  Cocoşul —pasare de origine divină, ceasornicul lumii jertfit şi dedicat multor zei antici. Când apare fript şi aburind pe masa nunţii, în faţa naşilor, e semnalul autoritar că gata, petrecerea s-a sfârşit, zorii bat la poarta nopţii, cei cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu să se ridice şi să plece.

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an")

  După tort sau cocoş, depinde de loc, toţi sunt beţi. Hainele sunt răvăşite, fardurile curg, subţiorile exală, lăutarii mor de oboseală, magnetofonul urlă răguşit ce i s-a spus să cânte, Mirele se uită crunt la naş5 naşul cată la mireasă, socrul mare se ceartă cu socrul mic pe o chestie de bani: cine a dat mai mult copiilor. Naşa plânge, beată şi obosită, De-acum poa* să vină ciorba de potroace (acră ca Cindy Crawford dacă aş încerca eu s-o agăţ din Dacia 1310) fierbinte şi deasă, să repare ce a stricat o noapte de nesomn şi beţie.

  Trebuie spus că ritualul nunţii ţărăneşti mai are, chiar şi azi, şi alte scene şi chiar acte, ce nu intră în registrul alimentar, şi deci nu ne interesează (cel puţin nu în cartea asta), '

  În ce priveşte show-ul de mai sus, 1-am trăit şi retrăit, în ultimii ani, de câteva ori, în Maramureş şi Bucovina, în Ardeal şi Moldova, în Banat şi în Valahia, aproape fără deosebiri.

  Acum, după ce-am ascultat-o pe Ofelia Văduva cu un discurs realmente memorabil (păcat că s-a găsit unul ca mine care să i-l perturbe, plat şi vulgar) să ne referim un pic şi la slova doctă a marelui dicţionar de obiceiuri Ghinoiu (sper să-l mai găsiţi prin librării) pentru că nunta, nu-i aşa, este unul din marile ospeţe ritualice româneşti, NUNTA, ceremonial de consacrare a familiei, este o rezolvare ingenioasă a problemelor juridice, economice