— Atunci spune că o vizităm pe mama mea.

— Mama ta? Ce s-a întâmplat cu tatăl tău?

— A părăsit-o pe mama la o zi după ce m-am înrolat şi deci am plecat din casă. De atunci trăieşte într-o garsonieră rece, citeşte toată ziua Talmudul şi crede că e un bărbat pios.

— Oh, Doamne! Stephen, ai cărui părinţi aveau o căsnicie oarecum fericită, era cu adevărat şocat. Nu ştiam asta. Yehoshuah nu mi-a povestit niciodată nimic.

— Şi mie mi-ar fi plăcut mai mult să nu trebuiască să povestesc aşa ceva.

— Hmm. În orice caz voiam să-ţi comunic toate acestea.

— Okay.

— Ia spune... Aproape că zâmbea.

— Ce anume?

El indică cu o mişcare a capului spre bărbatul de la computer.

— Ce găseşti la ăsta?

Fără nici o trecere în expresia feţei ei se citeau din nou nori şi grindină.

— Stephen Foxx, explică ea furioasă, nu înţelegi nimic! Cu aceste cuvinte îl lăsă acolo şi plecă spre lucrările din Zona 3, unde de fapt era repartizată.

Stephen se uită după ea oarecum încurcat. Probabil că nu trebuia să zică asta, dar de ce anume, nu ştia nici el. Femeile erau uneori pur şi simplu de neînţeles. Nici nu era ambiţia sa să le înţeleagă, deşi ar fi uşurat uneori lucrurile.

— Scuzaţi-mă! strigă tipul care încă mai stătea pe taburetul său în faţa computerului în aer liber. Pot să vă întreb ceva?

— Mmm, făcu Stephen morocănos, sigur că da. Bărbatul se ridică şi veni clătinându-se.

— George Martinez, se prezentă el şi întinse mâna spre Stephen. Din Bozeman, Montana.

Stephen scutură cu grijă mâna întinsă. Oare nu exista nimic de mâncare în Bozeman, Montana?

— Stephen Foxx. Sunt din Maine.

— Mă bucur, Stephen. Am auzit, hm, fără să vreau, ceva din discuţia cu tânăra...

— Fără să vrei. Înţeleg.

Drăguţă descriere pentru: „Eu am tras cu urechea”. Trebuia să şi-o noteze.

— Da, am auzit că vreţi să mergeţi diseară la Ierusalim. Corect?

— Da.

— Ar fi o neruşinare din partea mea dacă v-aş ruga să mă luaţi cu voi?

Stephen făcu eforturi să nu se încrunte respingându-i rugămintea sau ceva asemănător. Avea de gând în seara aceea să introducă clandestin în laboratorul Institutului Rockefeller un document de neînlocuit, pe care şi-l însuşise ilegal, pentru a-l supune cercetărilor. Ultimul lucru care-i lipsea acum era un străin care să vină cu ei.

— La Ierusalim? Ce vreţi să faceţi acolo?

— Vreau să văd oraşul.

— E Sabatul. Nu se întâmplă nimic.

George îşi legănă încurcat partea superioară a trupului, încolo şi-ncoace.

— Vedeţi dumneavoastră, treaba stă aşa: Eu obişnuiesc să merg în fiecare seară la biserică. Mi-ar lipsi ceva dacă n-aş putea să o fac şi aici. Şi suntem aici în Ţara Sfântă - şi toate locurile sfinte sunt aşezate doar la mică distanţă; accesibile cu maşina... Aş vrea foarte mult să le văd, chiar dacă seara aceasta este un moment nepotrivit. Dar nu ştiu dacă mâine-seară nu vom fi deja pe drumul de întoarcere.

— Înţeleg.

El îl studie pe bărbatul subţire, cu pielea închisă la culoare cu atenţie. De fapt arăta destul de simpatic. Un catolic pios, după câte se părea. Nu prea era un rival serios în ce o priveşte pe Judith.

— Problema pe care o am, George, este că nu ştiu când ne întoarcem. Nici nu ştiu măcar dacă ne întoarcem în seara aceasta. Înţelegeţi? Pot să vă iau cu noi, nu-i nici o problemă. Dar trebuie să vedeţi cum ajungeţi înapoi.

George făcu un gest puternic cu mâna.

— Oh, nu e nici o problemă. Pot face asta. Voi găsi undeva un taxi. Numai că aici nu există nici unul, de aceea...

— Okay, ridică Stephen din umeri. Atunci pe diseară.

*

Trecuse la ruperea foilor din blocul flipchartului, la întinderea lor pe masa mare, minunat de goală şi la mâzgălirea lor cu mişcări sălbatice, furioase, fără pauze. Scria de parcă îl gonea cineva, folosea toate culorile, strecura cuvinte-cheie, picta semne mari de întrebare, trăgea linii de legătură, încercuia zone ale hărţii sale haotice şi tăia altele cu linii colorate groase şi dense sub formă de cruce. Totul era atât de nebunesc! O completă nebunie. A scrie ca un nebun era singura metodă să rămână cu mintea limpede.

Cândva după-amiază aruncă epuizat markerul departe de el, se lăsă pe spate de speteaza scaunului şi îşi masă umărul drept care-l durea deja după tot acel efort. Acum observă că îi era foame, simţea o foame uriaşă. Uitase complet de masa de prânz şi nimeni nu venise să-i amintească. Sau poate că venise cineva, stătuse în pragul uşii şi îl strigase de mai multe ori pe nume, iar el nici măcar nu-şi ridicase privirea. Nu mai ştia.

„Ce-ar fi dacă...?” Aceasta era întrebarea în care se adâncise. Presupunând că ar fi existat ceva precum călătoriile în timp. Presupunând că mortul era cu adevărat un călător în timp kamikaze, care fusese printr-o modalitate inimaginabilă trimis în timpul lui Isus şi condamnat ca după moartea acestuia pe cruce să rămână în Palestina la începutul erei noastre şi să-şi încheie viaţa acolo. Presupunând, presupunând, presupunând.

Încă nu-i venea să creadă. Era incredibil. Adânc în sinea sa putea simţi certitudinea, ca un suport masiv din fier, că era imposibil să te deplasezi în timp, în trecut şi să faci ca trecutul să devină prezent. Nimic nu-i putea zdruncina convingerea că timpul nu mai putea fi chemat înapoi.

Era desigur o descoperire interesantă. Tocmai el, autorul de science-fiction care repurtase cele mai mari succese cu romane despre călătorii în timp. Şi, deodată, în situaţia în care de fapt ar fi trebuit să sară în sus de bucurie – „Vedeţi. V-am spus-o dintotdeauna!”- apărea în el o voce, care-i striga neîncetat: „Asta nu se poate! Este totul o escrocherie!”

Dar el reuşise să se introducă în acest „Ce-ar fi dacă”, să se piardă în el, să-şi acopere vocea îndoielii cu activitate febrilă. Şi, acum, în faţa sa pe masă se afla rezultatul multor ore de beţie a muncii: coli mari de hârtie, mâzgălite în întregime cu notiţe în patru culori ţipătoare, aşa încât arătau ca lucrări de artă modernă.

Începuse cu punerea problemei: Ce-ar fi dacă aş scrie un roman în care este vorba despre cum cineva călătoreşte din prezent în trecut, în vremea lui Isus, cu o cameră video în bagaj. Nu că ar