fi avut de gând aşa ceva. Într-o povestire pe care o citise odată şi care îi plăcuse mult, se dovedise la sfârşit că persoanele care fuseseră de faţă la crucificarea lui Isus - soldaţii, oamenii de la marginea străzii, preoţii şi chiar şi călăii care-l băteau pe cruce - erau în totalitate călători în timp din epoci diferite ale viitorului îndepărtat.

Ceea ce-l făcu să se gândească din nou la argumentul lui Stephen Hawking. Dacă această călătorie în timp va fi inventată în curând, nu aveau să apară cândva călătorii de aventuri în trecut, la evenimentele mari ale istoriei? „Întâlniţi-l pe Leonardo da Vinci! Priviţi cum pictează Michelangelo Capela Sixtină! Însoţiţi-l pe Cristofor Columb în călătoria sa istorică în Lumea Nouă!” Nu trebuia să fie acelaşi lucru valabil şi pentru toate epocile, pentru toate evenimentele importante? Dacă vreodată urma să se dezvolte călătoria în timp şi, dacă ar urma să fie practicată, atunci, prin întregul trecut ar trebui să mişune călători din viitor şi istoria ar trebui să fie plină de turişti. Şi probabil că nu s-ar fi limitat la un simplu tur al oraşelor. „Accedeţi la tronul împăratului roman - bucuraţi-vă de orgii, atât de risipitoare şi decadente cum n-au mai existat niciodată!”

Şi, dacă ceea ce credeau John Kaun şi profesorul Wilford-Smith corespundea adevărului, atunci nu era vorba de o descoperire care avea să fie făcută cândva în secolul al XXIV-lea sau al XXXVI-lea - până atunci aveau să se petreacă atâtea, avea să fie uitată atâta istorie, încât Columb şi da Vinci puteau rămâne neatinşi - ci de o descoperire care trebuia să aibă loc imediat. Camera video, de care era vorba aici, urma să apară pe piaţă în trei ani. Dacă se bazau pe timpul actual de dezvoltare al produselor, era puţin probabil ca aceasta să rămână un model de top mai mult de încă trei ani. Cu alte cuvinte, era vorba de următorii şase ani! Cel târziu în şase ani bărbatul ale cărui oase le dezgropaseră acolo trebuia să plece spre trecut.

Întrebarea următoare era cum avea să o înfăptuiască din punct de vedere tehnic. Avea să folosească un fel de maşină a timpului precum cea din romanul lui H.G. Wells? Cum trebuia să-ţi imaginezi o asemenea maşină? Era o maşină mică, uşor manevrabilă, pe care o putea purta comod la curea, sau mai degrabă o aparatură tehnică, monstruoasă, mare cât o uzină? În cazul din urmă, era puţin probabil ca plecarea călătorului în timp să rămână neobservată. Poate urma să aibă loc o mare agitaţie mediatică, o transmisie în direct în întreaga lume, asemănătoare primei aselenizări. Asta putea să-şi imagineze foarte bine: maşina timpului şi în faţa sa curajosul şi altruistul călător în timp, care făcea cu mâna şi care să spună ultimele cuvinte - ceva de genul „Un pas mare pentru omenire...” - înainte să plece în călătoria sa fără întoarcere. Şi apoi, imediat după ce ar porni, ar demara săpăturile la locul stabilit, într-un loc ales cu grijă, într-un loc despre care toţi istoricii renumiţi ar fi fost de acord că a rămas neatins de pe vremea lui Isus. Acolo s-ar fi găsit casete cu imagini din viaţa lui Isus Hristos, pentru că acel călător în timp a fost atunci acolo şi a depus casetele exact în acel loc. Şi miliarde de telespectatori din toată lumea ar privi concomitent aceste imagini...

Eisenhardt făcu o scurtă pauză, întinse mâna după markerul roşu şi picta un punct gros în dreptul fiecărui cuvânt-cheie. Ceva nu era în regulă cu această construcţie mentală, la care trebuia să se mai gândească. Ceva nu mergea. Vreun gând care nu reuşise să devină limpede. Un gând care era important.

Bine, dar acum mai departe. Dacă exista o maşină a timpului - deci un aparat care să-l trimită pe călător în trecut, aşa cum o rachetă transporta un astronaut pe lună - atunci următoarea întrebare era unde rămăsese acest aparat. Şi de ce nu era posibil să înfăptuiască şi drumul înapoi.

La aceasta Eisenhardt descoperise că exista o explicaţie simplă. Nu avea să-i placă lui Kaun şi lui Wilford-Smith, dar nu era de neglijat. Unde stătea scris că trebuia trimis în trecut doar un singur călător în timp? Nu era mult mai probabil şi mai la îndemână să se trimită o întreagă echipă? Pentru unul singur o asemenea călătorie era o afacere mult prea periculoasă. O cultură străină, limbi şi moduri de gândire diferite, boli care fuseseră de mult timp eradicate la vremea când se născuse călătorul în timp - puţin probabil să se dorească un asemenea risc.

La fel de improbabil precum a trimite un om singur pe lună. Poate unul din echipă se pierduse pur şi simplu. Poate fusese arestat de către ocupaţia romană. Poate se îndrăgostise de o fată drăguţă şi se hotărâse să rămână. Poate suferise un accident. Orice s-ar fi petrecut - el rămăsese, trăise câţiva ani şi fusese înmormântat acolo unde îl găsise Wilford-Smith. Ceilalţi din echipă se întorseseră în timpul lor - de aceea nu se găsise nici o maşină a timpului. Şi de la sine înţeles că luaseră cu ei toate înregistrările video.

Dacă se potrivea această explicaţie, puteau să caute camera aceea video mult şi bine.

Hmm. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât nu găsea nimic care să se împotrivească unei astfel de interpretări, în cel mai bun caz se putea pune întrebarea de ce călătorul care renunţase luase cu el tocmai instrucţiunile de utilizare.

Eisenhardt dădu pagina corespunzătoare la o parte. Aceasta era deci o teorie. Teoria echipei şi a celui care renunţase. Era curios să ştie ce idei îi veneau lui Kaun legat de aceasta.

Dar să presupunem că aveau totuşi de-a face cu un singur om. Să presupunem că această călătorie nu se efectuase cu ajutorul unui aparat de transport, ci cumva altfel. Mai degrabă ca teleportarea din filmele Star Trek. Un tun temporal uriaş care să-l catapulteze pe experimentator în trecut. Trebuia montat acest tun temporal în Israel?

Aşa era în filme. Acelaşi loc, alt timp. Asta dădea bine în filme. În realitate, dacă se schimba