doar timpul, nu şi locul, cel mai probabil te puteai găsi proiectat în spaţiu. Pentru că nimic nu se afla atât de tare în mişcare ca aşa-zisul pământ solid de sub picioare. Nu numai că Pământul se învârtea în douăzeci şi patru de ore odată în jurul axei sale - ceea ce însemna că cineva care se afla liniştit în fotoliul său în Europa Centrală se mişca aproape cu viteza sunetului - Pământul gonea în afara acestei mişcări cu o viteză şi mai mare în jurul Soarelui. Soarele, la rândul său, se învârtea cu o viteză ameţitoare în jurul centrului Căii Lactee, iar aceasta se mişca prin Univers cu o viteză la care un constructor pământean de rachete nici măcar nu putea visa. Un carusel cosmic de neimaginat. Eisenhardt nici nu-şi putea închipui cum putea să funcţioneze aceasta: să deplasezi pe cineva de-a curmezişul prin spaţiu-timp spre o destinaţie atât de îngust determinată precum Palestina de acum două mii de ani. Era de parcă se scuipa în aer, fiind învârtit în cel mai sălbatic carusel al iarmarocului şi se nimerea totuşi o anumită persoană, care se găsea pe acelaşi carusel, direct pe umărul stâng.

De-a curmezişiul prin spaţiu-timp...

I se opri respiraţia. Scoase iute capacul cariocei pe care o ţinea încă în mână şi începu să scrie. Dacă o călătorie în timp era posibilă, dacă era posibil să transporţi pe cineva prin spaţiu-timp - atunci putea fi posibil să şi transporţi pe cineva pe altă planetă. Să nimereşti o Palestina pe Terra de acum două mii de ani era la fel de uşor sau de greu ca faptul de a ajunge pe o planetă din jurul lui Alpha Centauri sau Epsilon Eridani.

Şi tehnologia pentru aceasta urma să apară în următorii şase ani? Improbabil. Era atât de improbabil încât putea să înceteze să se mai gândească la asta.

Dacă nu ar fi fost blestematele de instrucţiuni de utilizare.

Eisenhardt împinse şi această hârtie deoparte. Îi era foame. Avea şi dureri de cap. Iar instrucţiuni de utilizare oricum nu suportase niciodată.

Apoi se puteau face teorii cu privire la felul în care ipoteticul călător în timp s-ar fi putut pregăti pentru călătorie. Aceasta i se părea lui Eisenhardt, pentru care chiar şi împachetatul unui geamantan pentru un turneu de lecturi de o săptămână, reprezenta un coşmar deosebit de greu. Ce-ţi puneai în bagaj dacă aveai de gând să călătoreşti în trecut să-l filmezi pe Isus Hristos şi apoi să râmai acolo? Precis nişte cărţi de suflet. Poate putrezea undeva un Walkman vechi de două mii de ani cu tot cu casetă? Medicamente. Cu siguranţă s-ar fi vaccinat din plin înainte, dar ar fi trebuit să ia cu el desigur şi medicamente, antibiotice, antidiareice, tablete împotriva durerilor de cap, astfel de lucruri. Ar fi trebuit să întrebe un farmacist cum ar arăta trusa de medicamente a unui călător în timp. Şi ar fi învăţat cel puţin una din limbile de circulaţie din acea vreme. Aramaica probabil, care era, cum citise între timp, limba maternă a lui Isus din Nazareth. Şi latina bineînţeles pentru a-i înţelege pe ocupanţii romani.

În total strânsese o listă remarcabilă de obiecte de echipament. Un bagaj voluminos. Pe lângă haine şi lucruri asemănătoare - ce se folosea oare în acele vremuri în locul pastei de dinţi? - bineînţeles luase şi camera de filmat. Casete din belşug. Poate luase ceva cu el pentru a ascunde camera, căci fantezia lui Eisenhardt dădu greş în încercarea de a-şi imagina reacţia oamenilor de atunci la vederea unuia care se plimba cu ochiul lipit de ocularul unei camere video argintii.

Mda, o asemenea cameră avea nevoie în mod normal de curent electric. Şi, cum ce se ştia, prizele lipseau în Palestina de la începutul erei noastre. Călătorul în timp nu ar fi putut să încarce pur şi simplu doar acumulatorii camerei sale şi să plece, ci şi-ar fi luat mai degrabă o sursă de energie, cu ajutorul căreia ar fi putut încărca din nou şi din nou acumulatorii. Poate nişte celule solare. Se putea interesa la specialiştii pentru dotarea expediţiilor ce exista în acest sens. De fapt, nu prea se putea pune altfel problema. Eisenhardt împinse şi această foaie deoparte, lăsă carioca din mână şi-şi masă oftând tâmplele. Ce job de rahat! Ce aventură nebună!

Şi, la naiba, îi era foame. La dracu' cu toate gândurile astea, se va duce acum dincolo în bucătăria de campanie şi va vedea dacă putea căpăta ceva de ronţăit.

*

Stephen se străduia să nu lase crăpătura dintre prelatele cortului, prin care spiona afară, să devină mai mare decât ar fi fost necesar.

— M-am interesat un pic, spuse el cu jumate de gură. Pe tip îl cheamă Ryan.

— Care tip? întrebă Judith, care şedea aşteptând pe patul său de campanie.

— Care a fost în cortul meu. Omul lui Kaun pentru treburile murdare. El lăsă să cadă materialul greu şi gri. Nu se vede nimeni.

Judith îl privea aşteptând.

— Şi acum?

— În seara aceasta îţi vei duce rufele murdare la mama ta, explică Stephen. În geanta ta mare de voiaj.

— Şi dacă o să vrea cineva să o controleze? De exemplu, acest Ryan.

— Atunci ţipi până se adună lumea că nu vrei ca ăla să-ţi atingă lenjeria intimă cu mâinile lui murdare.

Judith oftă, se aplecă, scoase geanta de voiaj şi începu să o golească.

— Nu ştiu. Nu am o presimţire bună.

Stephen rămase lângă intrare şi privi din nou afară. Soarele se apropia de orizont. Ziua trecuse ciudat de repede. Trebuiau să se grăbească, pentru că în curând aveau să se întoarcă la corturile lor ceilalţi săpători voluntari.

— Apropo, ştii ce fac ăia acolo? întrebă ea în timp ce-şi aduna lucrurile curate lângă ea pe pat.

— Care ăia?

— Aceşti tehnicieni care au venit azi-dimineaţă. Doar am conversat cu unul dintre ei.

— Da, am văzut. Şi ce fac ei?

— A denumit-o cercetare tomografică a solului. Un fel de radiografie, doar că ei folosesc unde de şoc sau unde sonore, sau ceva asemănător.

— Mi-am imaginat aşa ceva. Judith se strâmbă.

— Bineînţeles. Mi-aş fi putut imagina că te-ai gândit deja la asta. De ce mă ostenesc eu de fapt? Răsturnă în geanta de voiaj conţinutul pungilor de