— Cred că această cameră de filmat. Kaun crede probabil că e undeva pe aici.

— Despre o cameră video acest om nu ştie evident nimic. Îl cheamă George Martinez şi lucrează la Universitatea din Bozeman, Montana.

Stephen îşi muşcă limba să nu spună că ştia deja.

— Interesant. Şi ce i s-a povestit?

— Că se caută un cufăr metalic mare. O cutie din metal, aşa de mare ca un geamantan. Pretinsul osuar al unui rege hasmonean{6}.

— Un geamantan metalic... un recipient în care camera video şi înregistrările să poată fi menţinute mii de ani.

— Aşa îmi închipui şi eu, spuse Judith şi îşi aranjă geanta de voiaj. Aşa, rufele murdare sunt pregătite.

— Bine. Acum am nevoie să nu fiu deranjat câteva minute. Cel mai bine stai de pază în timpul ăsta.

— Din partea mea fac şi asta.

Se ridică şi se rotiră cu greutate unul în jurul celuilalt până când Judith ajunse în dreptul intrării şi Stephen lângă patul ei.

El se lăsă lângă pat pe genunchi.

— Deci, să începem. Acum nu trebuie să vină nimeni.

— Şi dacă vine totuşi cineva? Stina, de exemplu.

Aşa o chema pe colega ei de cort.

— Atunci va trebui să ne sărutăm, explică Stephen pe cât de sec posibil. Şi să ne comportăm astfel încât ea să se retragă plină de tact.

O auzi inspirând speriată.

— Vorbeşti serios?

El nu răspunse, ci începu să sape în pământul nisipos de sub patul ei.

— Păi, da, spuse ea după un timp, cu jumătate de gură. Oricum nu cred că vine.

Stephen rânji împotriva voinţei sale, ceea ce ea, din fericire, nu văzu şi săpă mai departe până dezgropa ceea ce îngropase de dimineaţă.

Judith făcu ochii mari atunci când el ieşi cu obiectul de sub pat.

— Ce-i asta?

— Băieţii de la bucătărie au perfectă dreptate când ne interzic să plecăm cu mâncarea, rânji Stephen. Vasele chiar dispar.

Ceea ce ţinea în mână erau două farfurii metalice întinse, aşezate astfel una peste cealaltă, încât între ele rămăsese un spaţiu strâmt şi bine protejat. De jur împrejur cele două farfurii erau lipite cu o bandă adezivă puternică şi totul arăta ca o mică farfurie zburătoare de pe Marte.

— Acolo înăuntru sunt hârtiile?

— Exact. Bine protejate, sper.

El suflă ultimele fire de nisip de pe recipientul improvizat şi-l depozită cu grijă, adânc sub rufe, în geanta de voiaj a lui Judith.

*

Eisenhardt şedea singur la o masă din bucătăria de campanie, înconjurat de bănci goale, şi mânca înfometat ce era în farfurie. Nu mai rămăsese nimic din mâncarea de prânz atunci când ajunsese el; dar era mai târziu decât crezuse, aşa că bucătarul putuse să-i dea ceva din masa de seară. Avea un gust bun; un fel de mâncare deosebită, interesantă, făcută din legume al căror nume îl uitase din nou. Credea că poate distinge vinete, usturoi şi chimen, dar apoi mai era şi un sos care îi era complet necunoscut. În orice caz, gustos, mai ales când ţi-era foame.

Soarele era deja foarte jos. Pe fundalul orizontului se putea vedea cum săpătorii voluntari se îndreptau tărăgănat spre corturile lor, pentru a se revigora probabil şi a se năpusti apoi asupra bucătăriei. El observă o fată cu părul închis la culoare, cărând spre parcare o geantă mare de voiaj pe care o băgă în portbagajul unei maşini mici de culoare albastru-închis. Vag îşi aminti că odată cu apusul soarelui începea Sabatul; probabil că unii dintre voluntarii israelieni plecau acasă în această perioadă. Chiar în timpul în care el o observa - arăta destul de bine, având părul lung şi negru şi un corp frumos - văzu o altă maşină care se apropia într-un nor de praf de tabără. Eisenhardt îşi încreţi fruntea şi privi mai atent. Era un taxi. Un taxi asemănător cu cel cu care el însuşi sosise ieri-seară.

Scena i se păru atât de cunoscută încât uită să mai mănânce. Taxiul se opri. În timp ce şoferul de taxi descărca bagajele din portbagaj, John Kaun şi profesorul se apropiară de maşină şi-l salutară pe bărbatul care coborâse din taxi şi se uita uimit împrejur. Din ce se putea observa de la distanţă, nou-venitul era un pic mai bătrân, în jurul vârstei de cincizeci de ani, avea o barbă albă sălbatică, o chelie pe jumătatea capului şi o burtă impresionantă. Wilford-Smith îi vorbea în felul său grijuliu şi cu o gestică reţinută. Apoi luă cuvântul magnatul media, cu gesturi largi, precis, dinamic. Explica, zâmbea smulgându-i bărbatului o mişcare aprobatoare a capului. În sfârşit îl prinse de cot. Oameni zeloşi săriră în ajutor, luară geamantanele descărcate şi plătiră taxiul, în timp ce Kaun şi Wilford-Smith îşi conduceau politicoşi noul musafir către cortul alb din Zona 14.

*

De când discutase cu tehnicianul, Gideon începuse să se frământe de ce aveau el şi colegii săi, de fapt, de păzit acolo.

În mod normal, i-ar fi fost indiferent. Treaba lui era să păzească. Asta însemna să-şi ţină ochii deschişi şi să fie mereu pregătit să oprească un atacator sau, dacă nu mergea altfel, atunci să-l omoare. Dacă avea de păzit o persoană, putea să însemne că trebuia să o protejeze cu orice chip, chiar şi cu riscul de a fi rănit sau omorât, dar acest gen de ataşament era destul de rar şi era plătit suplimentar. În mod normal păzea instalaţii industriale, relee de comunicare, monumente sau centre turistice, dar protejase şi industriaşi şi politicieni, odată chiar şi pe Yaser Arafat, preşedintele palestinienilor, când acesta nu era încă preşedinte, ci doar conducătorul unei mişcări controversate. Atunci nici nu-şi făcuse prea multe gânduri despre sensul şi scopul angajamentului său; bărbatul cu năframa alb-albastră fusese pentru el un client ca oricare altul. Poate de aceea îl alesese firma pe el pentru jobul ăsta. Era adesea ales pentru misiuni deosebite, în special pentru că vorbea destul de bine engleză. Odată fusese garda de corp a unei actriţe americane, care călătorise două zile prin Israel şi la despărţire îl şi sărutase. De atunci vedea toate filmele ei. Uneori era important şi faptul că reflexele sale rapide deveniseră legendă. Aceasta se descoperise încă de când făcuse armata, motiv pentru care fusese