antrenat ca lunetist. Nimeni nu spuse încă despre el că ar fi fost deosebit de curios. Nici acum nu era. Îşi făcea doar gânduri. Stătuse de veghe întreaga zi în faţa uneia dintre intrările cortului alb, fără să-i vină vreo idee să arunce o privire înăuntru. Pentru că li se spusese că nu aveau voie să facă aceasta. Iar Gideon asculta ceea ce i se spusese.

Dar subiectul îl preocupa. Era pentru prima dată că avea de păzit o descoperire arheologică. Dar asta în sine nu era ceva neobişnuit. Auzise că alţii avuseseră de păzit o veche comoară, monede şi podoabe din vremea vechilor regi. Şi descoperirile arheologice erau adesea politizate în Israel. Cineva dezgropa ceva ce altcineva considera dovada sau contestarea convingerilor sale politice sau religioase şi imediat se ajungea la conflict.

Da, ar fi vrut să ştie ce fusese găsit atât de important în groapa din pământ peste care stătea cortul. Şi se consola cu ideea că în cazul în care era cu adevărat ceva important avea să afle cândva din ziar. Şi atunci va tăia articolul din ziar şi şi-l va lua cu el prin cafenelele unde se întâlnea cu prietenii săi şi le va spune: „Aici am fost! Eu am fost cel care a stat de pază!”

Seara observă cum profesorul englez, care conducea şantierul arheologic, şi americanul care, după cum auzise, era multimilionar şi finanţa săpăturile, primiseră un vizitator pe care-l adusese un taxi din Tel Aviv. Nu avea nici o idee cine putea fi acel bărbat. Era mare, cam de cincizeci de ani, avea o barbă căruntă şi părea să suporte greu căldura, în orice caz se ştergea încontinuu cu mâneca de la costum pe frunte şi pe capul chelios, pe când cei trei treceau peste scândurile şi podeţele care duceau spre acest cort.

„Poate un om de ştiinţă”, se gândi Gideon şi se dădu un pas înapoi, pentru ca cei trei să poată intra nestingheriţi în cort.

— 'erev tov, murmură profesorul, care mergea în spatele celorlalţi şi îl salută pe Gideon distrat. Toda.

— Bevakasha, răspunse Gideon.

Bună seara. Mulţumesc. Poftiţi. Gideon înţelese că profesorul nu ştia că el vorbeşte şi engleză. Profesorul era acolo să-i arate şi să-i explice noului şi importantului vizitator descoperirea sa valoroasă.

Gideon făcu ochii mari când îi fu clar ce însemna asta.

Însemna că...

Nu. Nu putea să facă asta.

Pe de altă parte...

Li se interzisese să se uite în interior. Dar nu li se spusese să îşi astupe urechile. Gideon îşi trase scaunul o idee mai aproape de pânza cortului, puse carabina în poală de-a curmezişul şi se aplecă pe spate. Vocile celor trei bărbaţi erau destul de uşor de perceput.

*

La momentul stabilit, Eisenhardt formă numărul pe care-l mai formase încă odată de dimineaţă. De partea cealaltă cineva ridică receptorul imediat.

— Uri Liebermann.

— Bună seara, domnule Liebermann. Peter Eisenhardt la telefon.

— Ah, domnule Eisenhardt, da. Ce plăcere!

— Ei, întrebă scriitorul încordat, aţi putut afla ceva?

— Da.

Eisenhardt inspiră adânc.

— Vă ascult.

— Mda. Se părea că şi jurnalistul trebuia mai întâi să-şi ia avânt. Deci aveaţi dreptate. Există o mulţime de material despre profesorul Wilford-Smith în arhiva noastră. O simplă căutare şi se umple ecranul. Nu poţi decât să te minunezi de insistenţa cu care profesorul organizează săpături pe pământul Israelului.

— Aha.

— Dar, completă Liebermann, mă tem că nu se bucură de o reputaţie prea bună în cercurile ştiinţifice.

Eisenhardt simţi cum i se ridică colţurile gurii aproape singure într-un rânjet. Era interesant.

— Ce înseamnă asta concret?

— I se reproşează în principal că lucrează neglijent. Revin mereu aceleaşi învinuiri: nu este grijuliu cu descoperirile, i se deteriorează mai mult material arheologic decât altora şi sapă prea mult şi prea repede. Am găsit un interviu cu Yigael Yadin care este de părere că Wilford-Smith pare să confunde masa cu calitatea şi într-o porţiune de interviu care nu a fost dată publicităţii spune chiar cuvânt cu cuvânt: „Acest om este o pedeapsă pentru arheologia israeliană”.

— Cam dur.

Eisenhardt nu auzise niciodată de acest Yigael Yadin, probabil tot un arheolog, şi anume unul recunoscut.

— Mai mult, Wilford-Smith publică destul de puţin şi cea mai mare parte a scrierilor lui sunt plictisitoare sau controversate. Vă spune ceva Benjamin Mazar?

Eisenhardt ezită.

— Nu pot să spun asta.

— O capacitate aici în ţară. A făcut săpături la Zidul Plângerii. Acum mai mulţi ani, şi-a exprimat în treacăt bănuiala că Wilford-Smith nu se pricepe în multe aspecte ale istoriei Palestinei.

— De necrezut.

— Singurul lucru pe care aparent îl admiră toţi ceilalţi arheologi la el este faptul că îşi găseşte mereu un sponsor pentru proiectele sale.

— Poate de aceea nu-l pot suferi?

— Cum spuneam, nu pot să-mi exprim o părere în acest sens. Am cercetat bazele noastre de date, aşa cum v-am promis, dar sunt un profan în ceea ce priveşte istoria antică. E destul de dificil să păstrezi pasul cu istoria modernă.

Eisenhard lua zelos notiţe.

— Titlul său de profesor este autentic? întrebă el atunci, îl auzi pe Liebermann oftând.

— Da şi nu. În principiu este autentic, Wilford-Smith este profesor de istorie la Universitatea Barnford din sudul Angliei. Care este însă la rândul ei o instituţie controversată, aparţinând unei comunităţi religioase puţin cunoscute, numită True Church of Barnford.

— N-am auzit niciodată.

— Trebuie să recunosc că nici eu. Nu am putut afla nimic despre ea în timpul acesta scurt.

Eisenhardt mâzgăli „Barnford” pe blocnotesul său, sublinie cuvântul de trei ori şi desenă un semn de întrebare gros alături.

— Altceva?

Jurnalistul râse încet.

— Cel mai bun lucru de-abia urmează.

— Credeam că un jurnalist pune ce-i mai interesant la început.

— Numai într-un articol de ziar. Ştiaţi că iniţal Wilford-Smith a fost militar de carieră?

Eisenhardt nu-şi credea urechilor.

— Soldat?

— A slujit în război sub Montgomery în Africa de Nord şi a fost apoi staţionat în Zona palestiniană a Orientului Apropiat, controlată de britanici. A făcut parte din trupele britanice care la fondarea statului evreu, în mai 1948, au trebuit să părăsească Palestina.

— Incredibil!

Eisenhardt încerca să şi-l imagineze pe omul de ştiinţă grijuliu, cu mersul său aplecat, ca un războinic viteaz al deşertului şi ca membru al unei patrule.

— Mda, şi pare că a păstrat o înclinaţie nepieritoare pentru ţara noastră. S-a întors atunci în Anglia, a părăsit serviciul militar, s-a căsătorit, a acceptat un post de conducere într-o fabrică de textile şi a dus