Nu-l mai întrerupse pe comandant şi după ce Norton termină, nu mai făcu nici un comentariu. Da, avea sens şi era atît de simplu că numai un geniu se putea gîndi la aşa ceva. Sau cineva care nu se aştepta să o facă el însuşi…

Jimmy nu încercase niciodată săritura de la înălţime şi nici paraşutismul cu deschiderea paraşutei în ultima clipă, exerciţii ce i-ar fi oferit, cît de cît, o pregătire psihologică. Poţi să-i spui unui om că se află în perfectă siguranţă traversînd o prăpastie pe o bîrnă şi totuşi, chiar dacă toate calculele de rezistenţă sînt impecabile, e posibil să nu reuşească. Jimmy înţelegea de ce comandantul Norton se arătase atît de evaziv în legătură cu detaliile operaţiunii. Nu-i lăsase vreme pentru gînduri negre.

― Nu vreau să te grăbesc, se auzi glasul plin de convingere al lui Norton, venind de la o jumătate de kilometru mai jos. Dar cu cît mai repede, cu atît mai bine.

Jimmy îşi privi preţiosul suvenir, singura floare din Rama. O înveli cu grijă în batista murdară, o înnodă, apoi o aruncă peste marginea falezei.

Ea pluti în jos cu o încetineală liniştitoare; îi trebui multă vreme pînă se făcu mică, mai mică, şi mai mică, pînă ce n-o mai zări. Resolution înaintă cîţiva metri şi Jimmy ştiu că o recuperaseră.

― Minunată! exclamă comandantul entuziasmat. Sînt convins c-o vor boteza după tine. O. K…. te aşteptăm.

Jimmy îşi scoase cămaşa, singura îmbrăcăminte pe partea de sus a corpului purtată în climatul acela tropical şi o întinse gînditor. De cîteva ori în decursul explorării fusese gata să renunţe la ea; acum însă putea să-i salveze viaţa.

Privi pentru ultima oară înapoi, spre continentul numai de el explorat şi spre vîrfurile îndepărtate, dar distincte, ale Cornului Mare şi celor şase Coarne Mici. Apoi, strîngînd puternic cămaşa în mîna dreaptă, îşi luă avînt şi sări cît mai departe, dincolo de faleză.

Nu mai avea motiv de grabă; îi stăteau la dispoziţie cel puţin douăzeci de secunde să se bucure de senzaţia încercată. Nu irosi timpul, căci viteza aerului sporea în jurul său, iar Resolution se vedea tot mai mare. Ţinînd cămaşa cu ambele mîini, ridică braţele deasupra capului, astfel încît curentul de aer o umflă.

Ca paraşută constituia un semi-eşec; puţinii kilometri pe oră în stare să-i scadă din viteză erau utili, dar nu vitali. Totuşi, avea un rol mult mai important: îi menţinea trupul în poziţie verticală, coborînd în ocean drept ca o săgeată.

Continua să aibă impresia că nu se deplasa deloc, ci că, apa se ridica spre el. Odată ce făcuse pasul, teama nu-l mai încerca, ba chiar se simţea indignat fiindcă i se ascunsese adevărul. Oare crezuseră că dacă medita prea mult, n-avea să sară?

În ultima clipă dădu drumul cămăşii, inspiră adînc şi-şi astupă nările şi gura cu ambele mîini. După cum fusese instruit, îşi încordă întreg corpul, lipindu-şi picioarele. Urma să pătrundă în apă cu acurateţea unei suliţe…

― Va fi la fel ca şi cînd ai sări de pe o trambulină pe Pămînt, îi promisese comandantul. Nu se va întîmpla absolut nimic… dacă pătrunzi corect în apă.

― Şi dacă nu? întrebase el.

― Atunci va trebui să faci drumul înapoi şi să mai încerci o dată.

Ceva îl izbi în tălpi, puternic dar nu insuportabil. Un milion de mîini lunecoase îl trăgeau de trup; urechile îi vîjîiau, simţea presiunea în timpane şi deşi ţinea ochii strîns închişi, avu impresia că-l înconjoară întunericul, pe măsură ce se afunda în adîncurile Oceanului Cilindric.

Începu din răsputeri să înoate în sus, către lumina tulbure. Nu putea deschide ochii mai mult de o clipă; imediat simţea apa otrăvită pişcîndu-l ca un acid. I se părea că se zbătea de o veşnicie, un moment îl cuprinse o teamă de coşmar că-şi pierduse simţul de orientare, că de fapt înota în jos. Întredeschise ochii iute şi de fiecare dată lumina fu mai puternică.

Pleoapele îi erau încă strîns închise atunci cînd ieşi la suprafaţă. Inspiră adînc aerul preţios, se răsuci pe spate şi se uită în jur.

Resolution se îndrepta spre el cu viteză maximă. Peste cîteva secunde, braţe puternice îl apucară şi-l traseră peste bord.

― Ai înghiţit apă? întrebă neliniştit comandantul.

― Nu cred.

― Freacă-te, oricum, cu asta. Aşa… Cum te simţi?

― Încă nu-mi dau seama. Vă zic peste un minut… Ah… vă mulţumesc tuturor!

Minutul nu luase încă sfîrşit, cînd Jimmy realiză ce simţea.

― Voi voma, făcu pe un ton de scuză.

Salvatorii săi îl. priviră uluiţi.

― Pe un calm absolut… şi o mare netedă? întrebă neîncrezătoare Barnes, privind plîngerea lui Jimmy ca pe un afront direct adus dibăciei ei.

― Eu nu i-aş zice netedă, interveni comandantul indicînd cu braţul dunga de apă ce traversa cerul. Dar să nu-ţi fie ruşine, poate ai înghiţit ceva din porcăria aia. Dă-o afară cît mai repede.

Jimmy se chinuia încă, fără eroism şi fără succes, cînd pe cerul dinapoia lor fulgeră ceva. Toţi ochii se întoarseră către Polul Sud şi Jimmy uită imediat de necazurile lui. Stîlpii îşi reîncepuseră jocurile de artificii.

Din pilonul central porneau către ceilalţi mai mici fulgere lungi de cîţiva kilometri. Începuse iarăşi rotaţia statică, de parcă dansatori invizibili îşi înfăşurau panglicile în jurul unui electromagnet. Accelerau, mişcîndu-se din ce în ce mai iute, pînă ce se contopiră într-un singur con luminos.

Era un spectacol mai copleşitor decît tot ce văzuseră pînă atunci, însoţit de bubuituri şi pîrîituri îndepărtate ce sporeau impresia de atotputernicie. Spectacolul dură cam cinci minute, apoi se sfîrşi brusc, ca şi cum cineva ar fi apăsat un întrerupător.

― Mi-ar place să aflu ce înţelege Comitetul Rama din toate astea, murmură Norton fără să se adreseze cuiva anume. Voi aveţi vreo idee?

Nimeni nu avu vreme să răspundă, deoarece în aceeaşi clipă Controlul îi chemă alarmat:

― Resolution. Aţi păţit ceva? L-aţi simţit?

― Ce să simţim?

― Credem că a fost vorba de un seism… exact cînd s-au oprit fulgerele.

― S-au înregistrat