― Nu cred. N-a fost chiar aşa puternic… dar ne-a zgîlţîit puţin.

― Noi n-am simţit nimic. De fapt, nici n-am fi putut să-l simţim aici, pe ocean.

― Aveţi dreptate, greşeala mea! Acum totul pare liniştit… pînă la data viitoare.

― Da, pînă data viitoare, încuviinţă Norton.

Misterul lui Rama creştea mereu; cu cît descopereau mai multe, cu atît înţelegeau mai puţin.

Brusc, de la proră se auzi un strigăt:

― Şefule… priveşte… sus pe cer!

Norton ridică ochii, cercetînd rapid circuitul oceanului. Nu zări nimic pînă ce nu ajunse cu privirea la zenit, uitîndu-se exact în punctul opus al lumii.

― Dumnezeule, şopti înţelegînd că „data viitoare” sosise.

Un talaz uriaş gonea spre ei, în josul curbei Oceanului Cilindric.

32. VALUL

Cu tot şocul, prima grijă a lui Norton fu nava.

― Endeavour! chemă el. Raportaţi situaţia!

― Totul e-n regulă, şefule, se auzi răspunsul liniştitor al ofiţerului de comandă. Am simţit o tremurătură, dar n-a fost nimic serios. A avut loc o uşoară modificare de altitudine… puntea zice zero virgulă două grade. Tot ei cred că şi viteza de rotaţie e puţin diferită… în două minute vom avea datele precise.

A început deci, îşi zise Norton, chiar mult mai devreme decît ne aşteptam; sîntem încă departe de periheliu şi de momentul logic al unei schimbări de orbită. Nu exista însă nici o îndoială: avea loc o ajustare a traiectoriei… producînd posibil şi alte şocuri.

Între timp, cele dintîi urmări deveneau mai mult decît evidente, acolo sus pe brîul curb de apă ce părea că dintr-o clipă în alta se va prăbuşi din cer. Valul se afla în prezent la vreo zece kilometri, întinzîndu-se pe toată lăţimea oceanului, de la ţărmul nordic la cel sudic. În apropierea malului înainta un perete alb şi înspumat, continuîndu-se în apele mai adînci cu o linie albastră, abia vizibilă, mai rapidă decît berbecii laterali. Frecarea de fundul puţin adînc arcuia şi mai mult valul, porţiunea centrală distanţîndu-se repede.

― Sergent! strigă Norton. Asta-i problema ta. Ce facem?

Barnes oprise pluta şi examina atentă situaţia. Norton observă uşurat că expresia ei nu părea deloc alarmată… mai degrabă încordată, aidoma unei sportive talentate, pregătită să accepte o provocare.

― Aş fi dorit să fi efectuat nişte probe cu sonarul, replică ea. Dacă ne aflăm în ape adînci, n-avem motive de îngrijorare.

― Atunci e-n regulă. Sîntem la patru kilometri de ţărm.

― Aşa sper şi eu, totuşi vreau să mă asigur.

Porni din nou motorul şi răsuci ambarcaţiunea, pînă ce ajunse cu prova către valul ce se apropia. Norton aprecie că porţiunea centrală, care se deplasa cu viteză mai mare, avea să-i ajungă în mai puţin de cinci minute; totuşi era limpede că nu prezenta un pericol serios: O simplă undă, cu înălţimea mai mică de un metru era de-abia în stare să legene ambarcaţiunea. Adevărata primejdie o constituiau zidurile de spumă din spatele ei.

Brusc, exact în centrul oceanului se ivi o linie de talazuri. În mod vădit, valul izbise un perete submarin, lung de cîţiva kilometri, aflat sub suprafaţa apei. În acelaşi timp, berbecii de pe laturi se topiră, nimerind în ape adînci.

Bariera anti-val, gîndi Norton. Ca în rezervoarele de combustibil ale lui Endeavour, dar la o scară de o mie de ori mai mare. De jur împrejurul oceanului se aflau dispuse probabil mai multe, pentru a stăvili cît mai rapid talazurile formate. Singura întrebare importantă rămînea: se aflau oare deasupra unei bariere?

Barnes i-o luase înainte. Oprise pluta şi aruncase ancora, care atinse fundul după numai cinci metri.

― Sus cu ea! Trebuie s-o ştergem de aici!

Norton, era absolut de acord, dar încotro? Barnes pilota cu maxim de viteză spre valul aflat acum la numai cinci kilometri. Îi auzeau deja zgomotul: un urlet îndepărtat, inconfundabil, pe care nu crezuse că avea să-l mai audă vreodată în Rama. Apoi îşi schimbă intensitatea, porţiunea centrală se prăbuşea din nou… iar laturile se ridicau.

Încercă să estimeze distanţa între barierele submarine, presupunîndu-le dispuse la intervale egale. Dacă avea dreptate, mai exista încă una; oprind pluta în apele adînci dintre ele aveau să fie în deplină siguranţă.

Barnes opri motorul şi azvîrli iarăşi ancora. De astă-dată ea coborî treizeci de metri fără să dea de fund.

― Am scăpat, oftă uşurată. Dar am să las motorul să meargă.

Se zăreau pereţii de spumă albă în lungul malurilor. În mijlocul oceanului domnea iarăşi calmul, exceptînd mica undă albastră gonind către ei. Barnes menţinea pe Resolution în poziţie perpendiculară pe val, gata oricînd să ambaleze motorul.

Apoi deodată, la numai doi kilometri înainte, oceanul începu să spumege din nou. Năvălea în coame, albe şi neregulate al căror vuiet părea că umple lumea. Pe talazul înalt de şaisprezece kilometri al Oceanului Cilindric apăruse un val mai mic, aidoma unei avalanşe bubuind pe panta unui munte. Iar acei val mic i-ar fi distrus cu uşurinţă.

Barnes observase probabil expresiile de pe chipurile echipajului, deoarece strigă deasupra tumultului.

― De ce vă speriaţi? Am călărit altele şi mai mari!

Nu era tocmai adevărat, şi nici nu adăugase că atunci fusese într-o ambarcaţiune special construită pentru surf, nu într-o plută improvizată.

― Dar dacă va trebui să sărim, urmă ea, s-o faceţi numai cînd vă zic eu. Verificaţi-vă vestele de salvare.

E grozavă, socoti comandantul, se bucură de fiecare clipă aidoma unui viking plecînd la război. Şi poate că are dreptate… numai să nu fi greşit prea mult în calculele noastre.

Valul continua să se umfle, curbîndu-se în sus şi înainte. Înălţimea îi era amplificată optic de panta de deasupra lor, totuşi era imens: o copleşitoare forţă a naturii, ce avea să măture totul în cale.

Peste numai cîteva secunde se prăbuşi de parcă cineva i-ar fi surpat fundaţiile. Depăşise bariera submarină, regăsind apele adînci. Cînd ajunse la ei, Resolution oscilă doar de cîteva ori, înainte ca Barnes s-o întoarcă în viteză maximă spre nord.

― Bravo, Ruby, a fost superb! Avem timp s-ajungem acasă înainte ca valul să ocolească lumea?

― Cred că nu, va reveni