Acum că pericolul trecuse, se puteau relaxa şi bucura de călătorie, deşi nici unul nu se simţea încă pe deplin liniştit. Talazul lăsase apa rotindu-se în vîrtejuri, ridicînd în aer şi un fel de iz acid, aparte, „de furnici strivite” cum apreciase Jimmy.

Deşi neplăcut, mirosul nu avu asupra lor efecte nedorite. Reprezenta ceva într-atît de străin, încît fiziologia omenească nu reacţiona la asemenea stimul.

Peste un minut, valul izbi următoarea barieră submarină, şi urcă spre cer. Văzut din spate, spectacolul nu mai părea impresionant şi călătorii începură să se ruşineze de temerile lor anterioare. Erau stăpînii Oceanului Cilindric.

De aceea şocul fu cu atît mai mare cînd, la numai o sută de metri depărtare, din apă se înalţă ceva asemănător unei uriaşe roţi. Din apă se iviră nişte spiţe lungi de cinci metri, strălucind metalic în soarele arzător al lui Rama, se rotiră o clipă, apoi se prăbuşiră în ocean. Impresia era că o gigantică stea-de-mare cu braţele tubulare ţîşnise din adîncuri.

În primul moment fu imposibil de afirmat dacă era animal sau maşină. Apăru iarăşi şi rămase jumătate în apă, jumătate în aer, legănîndu-se pe val.

În prezent se distingeau nouă tije, radiind dintr-un disc central. Două dintre ele erau rupte la nivelul îmbinării centrale. Celelalte se terminau printr-un ansamblu complicat de manipulatoare, amintindu-i lui Jimmy de crabul întîlnit pe continentul sudic. Ambii aveau acelaşi arbore genealogic… sau acelaşi proiectant.

În centrul discului se găsea un soi de turelă mică, cu trei ochi largi. Doi erau închişi şi unul singur deschis, dar şi acela părea gol şi orb. Nimeni nu se îndoia că urmăreau convulsiile finale ale unui monstru acvatic, azvîrlit la suprafaţă de valul submarin.

În aceeaşi clipă realizară că nu era singur. Înotînd în jurul său şi trăgîndu-l de membrele inerte, se zăreau două creaturi asemănătoare unor homari uriaşi. Îl ciopîrţeau cu eficacitate, iar monstrul nu se împotrivea cîtuşi de puţin, deşi propriile sale gheare ar fi făcut faţă cu succes atacatorilor.

Jimmy îşi reaminti crabul care-i sfîrtecase Libelula. Privi atent spectacolul, întărindu-şi iute părerea.

― Uite, şefule, şopti el, vezi… nu-l mănîncă. Nici măcar n-au gură. Pur şi simplu îl taie în bucăţi. La fel s-a întîmplat cu Libelula.

― Ai dreptate. Îl demontează ca pe o… ca pe o… maşinărie defectă. Norton strîmbă din nas. Însă o maşină defectă nu miroase în halul ăsta!

Atunci îi veni altă idee.

― Dumnezeule… Dacă se iau de noi?! Ruby, du-ne cît mai repede la mal!

Resolution ţîşni înainte impetuos, ignorînd descărcarea rapidă a acumulatorilor. În spatele lor, cele două braţe ale uriaşei stele-de-mare ― alt nume mai bun nu aveau pentru ea ― erau retezate tot mai scurt şi în cele din urmă se scufundară în ocean.

Nu-i urmări nimeni, dar nu răsuflară uşuraţi decît după ce Resolution trase la chei, iar ei păşiră pe ţărm. Privind înapoi către fîşia misterioasă de apă, acum sinistră, comandantul Norton hotărî fără plăcere ca nimeni să nu mai navigheze vreodată pe ea. Adăpostea prea multe necunoscute, prea multe primejdii…

Privi apoi spre turnurile şi rampele New York-ului, către ţărmul întunecat al continentului sudic, în prezent ferite de curiozitatea oamenilor.

Iar el n-avea intenţia de a se mai juca cu zeii lui Rama.

33. PĂIANJEN

De aici încolo, decisese Norton, în Tabăra Alfa vor staţiona în permanenţă trei oameni, dintre care cel puţin unul în stare de veghe. În plus, toate grupurile de explorare aveau să urmeze aceeaşi rutină. Interiorul lui Rama era bîntuit de creaturi potenţial primejdioase şi, deşi nici una nu arătase ostilitate, un comandant prudent nu risca inutil.

Ca o măsură suplimentară de siguranţă, sus în Butuc, un observator cu un telescop puternic supraveghea permanent interiorul. Din punctul acela, Rama putea fi examinat în totalitate. Chiar Polul Sud părea la numai cîteva sute de metri depărtare. Ţinutul din jurul fiecărui grup de exploratori era cercetat într-una; în felul acesta se spera eliminarea oricăror surprize. Un plan bun… care totuşi eşuă lamentabil.

După ultima masă a zilei, înaintea perioadei de somn de la orele 22, Norton, Rodrigo, Calvert şi Laura Ernst urmăreau emisiunea de ştiri retransmisă special pentru ei prin intermediul releului de pe Inferno, Mercur. Fuseseră interesaţi mai cu seamă de filmul lui Jimmy făcut pe continentul sudic, ca şi de reîntoarcerea pe Oceanul Cilindric, un episod impresionant pentru toţi privitorii. Savanţi, comentatori şi membri ai Comitetului Rama îşi oferiseră opiniile, cele mai multe contradictorii. Nimeni nu putea afirma cu siguranţă dacă creatura asemănătoare unui crab, întîlnită de Jimmy, fusese un animal, o maşină, un Raman adevărat… ori ceva în afara categoriilor pomenite.

Priviseră cu un sentiment de nelinişte distrugerea giganticei stele-de-mare, cînd constatară că nu mai erau singuri. În tabără se afla un intrus.

Laura Ernst îl observă prima. Rămase împietrită şi şopti cu glas întretăiat:

― Bill, nu te mişca. Uită-te încetişor în dreapta.

Norton întoarse capul. La zece metri depărtare se zărea un tripod cu picioare subţiri, deasupra cărora se ridica un corp sferic, de mărimea unei mingi de fotbal. De jur împrejurul trupului se găseau trei ochi mari, lipsiţi de expresie, oferind aparent o vedere de 360°, iar sub aceştia se agitau trei tentacule ca nişte bice. Creatura era mai scundă decît un om şi arăta mult prea fragilă ca să fie periculoasă, ceea ce nu le ierta însă neglijenţa. Lui Norton îi amintea de un păianjen şi se întrebă cum rezolva problema ― niciodată ridicată de vreo fiinţă pămîntească ― a locomoţiei tripode.

― Ce crezi, Doc? şopti la rîndul lui reducînd volumul radioului.

― Obişnuita triadă simetrică a Ramanilor. Nu văd ce rău ne-ar face, deşi tentaculele alea s-ar putea dovedi neplăcute ori otrăvitoare, ca de celenterată. Rămîi pe loc… să vedem ce se întîmplă.

După ce-i fixă impasibilă cîteva minute, creatura se mişcă brusc, iar ei înţeleseră de ce nu-i remarcaseră apariţia. Era incredibil de agilă, deplasîndu-se pe sol cu o mişcare de rotaţie atît de rapidă încît ochiul şi mintea omenească