Din cîte îşi dădea seama Norton ― şi numai o cameră de filmare ultrarapidă ar fi lămurit situaţia ― picioarele acţionau succesiv ca nişte pivoţi în jurul cărora se răsucea întregul corp. Nu era sigur, însă i se părea că la fiecare cîţiva „paşi” îşi schimba direcţia de rotaţie, în vreme ce tentaculele măturau fulgerător solul. Viteza maximă, greu de apreciat, atingea cam treizeci de kilometri pe oră.

Ocoli rapid tabăra examinînd fiecare obiect, atingînd cu delicateţe paturile, mesele şi scaunele improvizate, echipamentul de transmisiuni, containerele cu alimente, electrosanurile, aparatele de filmat, rezervoarele de apă. Nu ignoră nimic, cu excepţia celor patru oameni. În mod limpede era îndeajuns de inteligentă pentru a distinge oamenii de lucrurile lipsite de viaţă; acţiunile creaturii lăsau impresia de curiozitate, de programare extrem de metodică.

― Aş vrea să-l pot examina! făcu Laura neputincioasă, privindu-i piruetele vijelioase. Nu încercăm să-l prindem?

― Cum? întrebă Calvert.

― Păi… aşa cum primitivii capturau vînatul: cu două greutăţi ce se învîrtesc la capătul unei frînghii. Nici măcar nu le răneau.

― Mă îndoiesc, se auzi Norton. Dar chiar dacă am avea succes, eu unul nu aş risca. Nu ştiu cît de inteligent e musafirul nostru… şi un astfel de procedeu riscă să-i rupă picioarele. Am avea atunci necazuri: pe Rama, pe Pămînt, sau cine mai ştie unde.

― Trebuie să pun mîna pe un specimen!

― Va trebui să te mulţumeşti cu floarea lui Jimmy… doar dacă una din fiinţele acestea nu cooperează cu tine. Prinderea cu forţa este exclusă. Cum ţi-ar place ca pe Pămînt să aterizeze cineva şi să te considere un exemplar bun de disecat?

― Nu intenţionez cîtuşi de puţin să-l disec, rosti Laura fără convingere. Vreau doar să-l examinez…

― Ei bine, vizitatorii extratereştri ar putea prezenta aceeaşi atitudine faţă de persoana ta, în vreme ce tu n-ai fi în apele tale ascultîndu-i. Nu vom întreprinde nici o acţiune pe care să o considere ameninţătoare.

Cita, bineînţeles, din Regulamentul de Navigaţie şi Laura o ştia. Diplomaţia avea prioritate înaintea ştiinţei.

În fapt, asemenea consideraţii nici nu trebuiau făcute; era pur şi simplu o chestiune de politeţe. Nişte vizitatori ca ei, care nu ceruseră nici permisiunea să intre…

Păianjenul părea să-şi fi încheiat inspecţia. Mai ocoli o dată tabăra, apoi ţîşni după tangenta la cerc, pornind spre scară.

― Mă întreb cum va urca treptele? reflectă Laura.

Răspunsul la întrebare nu se lăsă mult aşteptat; păianjenul îi ignoră complet şi fără să-şi micşoreze viteza se îndreptă spre curba domoală a pantei.

― Controlul, anunţă Norton. E posibil ca în curînd să aveţi un oaspete; priviţi pe Scara Alfa, Secţiunea Şase. Apropo, vă mulţumim că ne păziţi cu atîta străşnicie…

Abia peste un minut ironia fu înţeleasă, după care sentinela din Butuc începu să bîlbîie o sumedenie de scuze.

― Ăăă… acum că-mi spui, şefule, văd ceva. Dar despre ce-i vorba?

― Încearcă să ghiceşti singur, replică Norton şi apăsă butonul de Alarmă Generală. Tabăra Alfa către toate grupurile: tocmai am fost vizitaţi de o creatură asemănătoare unui păianjen, cu trei picioare subţiri, înalt de doi metri, corpul mic şi sferic, deplasîndu-se foarte rapid printr-o mişcare de rotaţie. Nu pare periculos, însă e foarte bizar. S-ar putea să fi apărut deja şi să nu-l fi observat. Vă rog, confirmaţi recepţia.

Primul răspuns veni din Londra, la cincisprezece kilometri est.

― Nimic neobişnuit aici, şefule.

De la aceeaşi distanţă înspre vest, Roma răspunse îngrijorător de somnoroasă:

― La fel şi aici, şefule. Ah… staţi o clipă!

― Ce-i?

― Acum un minut, am lăsat stiloul jos… şi-a dispărut! Ce… oh!

― Vorbeşte inteligibil!

― N-o să-ţi vină să crezi, şefule. Scriam nişte notiţe…. ştiţi, îmi place să scriu şi nu face nimănui nici un rău… foloseam stiloul meu preferat, vechi de aproape două sute de ani; ei, şi acum se găseşte pe jos, la vreo cinci metri distanţă. L-am recuperat… slavă cerului, nu s-a stricat.

― Şi cum crezi c-a ajuns acolo?

― Âăă… cred c-am aţipit o clipă. A fost o zi grea…

Norton oftă, însă se abţinu de la orice comentariu; erau puţini şi n-aveau mult timp pentru explorarea lumii. Nu întotdeauna entuziasmul învingea oboseala şi se întrebă dacă nu îşi asumau riscuri inutile. Poate că nu trebuise să-şi împartă oamenii în grupuri mici, să acopere întregul teritoriu. Dar nu putea să neglijeze vremea care se scurgea atît de repede şi misterele rămase nerezolvate în jurul lor. Devenise din ce în ce mai convins că urma să se întîmple ceva şi că vor fi nevoiţi să-l abandoneze pe Rama înainte chiar de atingerea periheliului… momentul adevărului, cînd se pronosticase schimbarea de orbită.

― Atenţiune: Butucul, Londra, Roma… toţi! rosti el. Vreau rapoarte din jumătate în jumătate de oră. E normal să presupunem ca de acum încolo să ne aşteptăm oricînd la musafiri. Unii dintre ei pot fi periculoşi, de aceea incidentele trebuiesc evitate cu orice preţ. Cunoaşteţi directivele…

Într-adevăr, ele le fuseseră prelucrate, numai că unul dintre ei nu crezuse că atît de teoreticul „contact fizic cu inteligenţe extraterestre” urma să aibă loc în decursul vieţii lor, şi cu atît mai puţin că avea să fie realizat de către ei înşişi.

Teoria e una, iar practica alta. Nimeni nu era sigur că străvechile instincte omeneşti de autoapărare nu aveau să precumpănească în caz de primejdie. Totuşi, era esenţial să acorde o şansă înţelegerii cu fiecare entitate întîlnită în Rama, pînă în ultima clipă… şi chiar după aceea.

Comandantul Norton nu dorea să rămînă în istorie drept omul care declanşase primul război interplanetar.

Peste cîteva ore, pe întreaga cîmpie apăruseră sute de păianjeni. Prin telescop se observa că invadaseră continentul sudic, dar, pare-se nu şi insula New York-ului.

Nu manifestară nici un fel de interes faţă de exploratori şi după o vreme, nici aceştia nu-i mai băgară în seamă, deşi din cînd în cînd Norton continua să remarce o sclipire lacomă în ochii medicului-şef. Era convins că Laurei nu i-ar fi plăcut nimic mai mult ca accidentarea unuia dintre păianjeni şi