— Așa-i, așa-i, dar fără dânsa nu mai scap de sărăcie până-i Prut și Siret!

— Aaa! făcu Titu după o pauză ce voia să tălmăcească gravitatea situației. Așa da, adevărat! E greu!

— Așa-i? zise Ion mulțumit că și domnișorul îi înțelege acum necazul. Învață-mă dumneata ce să fac și cum să fac, că ești om învățat!...

Titu, în realitate, nu prea înțelegea nici încăpățânarea lui Ion de-a lua pe Ana, și nici pe a lui Vasile Baciu de a nu i-o da. El vedea în amândoi niște țărani deopotrivă de treabă, între care nu e nicio deosebire. Dacă Ion n-are avere, în schimb e mai dezghețat și mai harnic, ceea ce face uneori cât o moșie. Deoarece însă rolurile de povățuitor îl măguleau, se sili să găsească un sfat bun care să-l ridice în ochii flăcăului.

— Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie, trebuie să-l silești! zise Titu după un răstimp de gândire, nehotărât puțin, ca și când ar fi vrut să vadă cum îi va primi Ion vorbele.

Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară uriașă de pe inimă. Ridică privirea cercetător, ca un hoț prins cu ocaua. Mulțumirea îl strângea de gât încât nu putu rosti niciun cuvânt.

— Poți să-l silești? Ai cum să-l silești? întrebă Titu, neînțelegând tăcerea lui.

— Pot, domnișorule! izbucni Ion aspru, cu amenințare în glas.

Porniră apoi iar la drum, dar nu mai schimbară nicio vorbă până la poarta învățătorului. Flăcăul nu mai simțea nicio nevoie de palavre zadarnice, când acuma știa limpede ce trebuie să facă. Acuma îl rodea numai nerăbdarea să isprăvească mai curând, să-și împlinească scopul. Titu tăcea fiindcă nu era sigur dacă povața lui a fost folositoare, mai ales după răspunsul dârz care-i răsuna mereu în ureche.

— Mulțumesc, domnișorule, că mi-ai deschis capul, zise Ion despărțindu-se.

În casa Herdelea ardea lampa. Lumina unei ferestre se revărsa toată asupra flăcăului, care avea pe față o hotărâre strălucitoare. Văzându-l, Titu simți un fior de spaimă.

— Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea-n gard! murmură dânsul zâmbind zăpăcit.

— De-acu lasă pe mine, domnișorule, că-mi știu eu datoria! răspunse Ion cu o bucurie atât de largă că se pierdea într-un rânjet prostesc.

7

Titu intră în casă cam uluit de izbucnirea lui Ion. Deși nu pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui deodată, bănuia totuși că a dezlănțuit o pornire atât de sălbatică încât îl cutremura. Cum dădu însă de lumină și cum mirosi mâncarea, uită pe Ion și-i reveni în gând Roza Lang. Astfel se însenină iar și, frecându-și mâinile, zise cu o mândrie prin care voia să dea a înțelege tuturor că a pus la cale un lucru mare:

— Foarte drăguță nevasta lui Lang! E o plăcere să stai de vorbă cu ea!...

Herdelea aprobă în tăcere, căci și lui îi plăcea Rozica, cu toate că dragostea i-o arăta numai prin glume piperate, spuse într-o ungurească foarte stricată, care pe femeie o înveseleau totdeauna. Dăscălița însă bufni morocănoasă:

— Repede vă mai speriați și voi de toate zdrențele... Dacă și aia-i drăguță, apoi ce să mai zici de mama pădurii?... Cum poate să fie drăguță o femeie care-i atât de proastă că nici măcar nu știe românește?

Doamna Herdelea avea un dispreț adânc pentru femeile care nu fac copii. Pe Roza Lang însă era și mai furioasă, pentru că, de câte ori se întâlneau, voia s-o silească să vorbească ungurește, mirându-se mereu cum se poate să nu știe ungurește soția unui învățător de stat. Dăscălița n-ar fi mărturisit în ruptul capului că nu știe, ci spunea cu mândrie că nu vorbește fiindcă îi sunt urâți ca dracul ungurii și limba lor.

Laura și Ghighi se întorseseră acasă singure. Ungureanu nu se mai oferise, ca altă dată, să le însoțească. Din Jidovița până în Pripas, Laura a plâns desperată, fără să scoată o vorbă. Ghighi însă, bănuind pricina lacrimilor surorii sale, a ocărât toată vremea pe Aurel, găsindu-i mai multe cusururi chiar decât înșiși bătrânii când erau mai porniți. Ocările ei și oboseala drumului au potolit puțin durerea Laurei. Îndată ce a ajuns acasă, s-a retras în salon ca să nu bage de seamă părinții că a plâns. Oricât se silea să se stăpânească, nu-și putea opri lacrimile. Simțea întruna ca și când o casă întreagă s-ar fi prăbușit peste ea și nu e în stare să se ridice dintre dărâmături. Când Ghighi veni s-o cheme la masă, minți c-o doare capul. Ar fi murit de rușine să fi fost acuma nevoită să se uite în ochii oamenilor care i-ar fi ghicit îndată supărarea.

După cină Herdelea, aducându-și iar aminte de scrisoarea lui Pintea, deschise ușa odăii unde Laura își frământa nenorocirea, și-i zise din prag:

— Da’ cu omul cela ce facem, domnișoară? Tu, care știi atâtea etichete, nu crezi că-i vremea să-i răspundem?

Întrebarea se înfipse în inima fetei ca într-o rană proaspătă. Lacrimile o podidiră mai furtunos, în vreme ce buzele ei murmurau cu resemnare:

— Scrie-i, scrie-i, fire-ar al dracului!... Cine te oprește să-i scrii?... De-acuma mi-e totuna...

Ghighi se repezi numaidecât, adăugând:

— A spus ea vreodată să nu-i răspunzi? Da’ ce, crezi că ea-i proastă să lase pasărea din mână pe cea