stomac. De ce naiba puseseră șuncă în sendviș și de ce erau britanicii atât de mândri că puteau să mănânce așa ceva? Se agăță de barele fuzelajului în timp ce avionul țopăia. Da, era clar din cauza sendvișurilor. Urechile-i țiuiau și pieptul i se încordă. Motoarele șuierară după care vuiră și dintr-odată avionul urcă din nou. Nancy alunecă în față și se chinui să-și proptească picioarele în cadrul metalic. Avionul se întoarse abrupt spre dreapta și se auzi încă un zguduit asurzitor de parcă Dumnezeu însuși dădu cu pumnul în avion. Nu era momentul. Nu înainte să ajungă în Franța. Te rog. Se lovi cu șoldul de metal și i se tăie respirația de durere. Apoi avionul se îndreptă și zgomotul motorului scăzu în intensitate. Exploziile se îndepărtară. Nancy respiră adânc și rar și încetul cu încetul dădu drumul fuzelajului. Începuse să o doară mâna. Arăta ciudat fără verighetă. Insistaseră să și-o dea jos înainte să sară și era pentru prima dată când făcuse asta de când i-o pusese Henri pe deget. Pielea palidă arăta ca o cicatrice.

Dispecerul veni la ea să vadă dacă e în regulă și bătu cu degetul pe ceas să-i arate că se aflau la jumătate de oră de zona în care trebuia să aterizeze. Nancy verifică corzile parașutei și bandajele din jurul gleznelor. Simți cu degetele suprafața netedă de metal a oglinjoarei compacte pe care i-o dăduse Buckmaster. O ținea în buzunarul paltonului din păr de cămilă. „Un mic cadou de la revedere, draga mea.“ Se surprinse gândindu-se cu drag la un om care cu doar o săptămână înainte o amenințase cu pistolul, iar asta o făcu să scuture din cap. În același timp avionul începu să coboare. Simți cum îi vine înapoi gustul de șuncă și înghiți din nou în sec. Dacă ar fi fost vreodată un moment în care să-și dorească să sară dintr-un avion, ăsta era.

Îi spuse dispecerului să-i dea un brânci, iar el o luă în serios. Cu un minut în urmă se aflase în burta avionului care se scutura, uitându-se prin trapă la focurile de semnalizare care licăreau și la luminile discrete ale lanternelor, iar acum cădea prin aerul rece.

Parașuta se deschise brusc și simți cum hamul o smucește puternic de umeri, de mijloc și peste coapse. Un moment de relaxare și apoi calm. Peisajul luminat de lună se întindea sub ea, suișurile și coborâșurile munților, siluetele lor abrupte pe cer, liniștea întregii priveliști, focurile... și, Doamne! toți copacii...

Pământul se apropia al naibii de rapid.

Trase de o coardă, încercând să aterizeze în câmp deschis. Aproape că reușise când o pală de vânt o împinse spre sud și din nou peste copaci. Nu mai avea timp.

Își trase genunchii la piept și își ascunse bărbia când simți cum crengile o agață din întuneric. Gravitația avu grijă să-i arate clar cine e șeful la final. Nu mai avea ce să facă. Crengile fragile ale copacilor o agățară și o împunseră până când parașuta se încurcă și harnașamentul o smuci din nou și se opri de tot.

Nancy deschise ochii pe rând și își dădu seama că atârna în aer ca un pește în undița unui pescar norocos. Simțea mirosul de fum al focurilor de semnalizare, dar chiar dacă se răsucea în corzi, nu putea să vadă altceva decât încrengătura sufocantă și întunecată.

– O parașută, acolo! strigă o voce în franceză.

– Merde3, sâsâi ea.

Ciudat cât de repede se comută mintea ei la franceză imediat ce trăsese o gură din aerul casei ei adoptive. O lumină se apropie de pe cărare. Prieten sau dușman? Băgă mâna în buzunarul paltonului și strânse degetele în jurul revolverului ei Webley. Dacă era o patrulă germană, era moartă, dar măcar să ia și pe unul dintre dobitocii ăia cu ea. Totuși, vocea părea destul de relaxată. Poate că o patrulă germană care dă peste un loc de aterizare ar fi fost mai puțin... relaxată. În plus, cine venea pe cărare părea că înaintează destul de lent.

Lanterna se opri sub copacul ei și auzi un râs înfundat. Un râs francez.

– Copacii din Franța fac fructe foarte frumoase în primăvara asta, spuse vocea.

Foarte nostim.

– Aoleu, termină cu franțuzismele astea și dă-mă jos, spuse Nancy, dând drumul la pistol.

Lumina lanternei coborî de pe picioarele ei spre sol. Mai puțin de trei metri. Nancy oftă și activă mecanismul de eliberare, reușind să aterizeze în așa fel încât să nu-și rupă gleznele sau să se rostogolească în boschete.

Bărbatul cu lanterna își duse puțin lumina la față și Nancy văzu un tânăr arătos în stilul clasic franțuzesc, cu nasul lung și pomeți înalți. Întinse mâna și o ajută să se ridice.

– Numele meu este Tardivat.

– Nancy Wake.

Tardivat avea mâna rece și fermă.

– Southgate e pe-aici? Mi s-a spus că o să vină să mă ia.

– O clipă.

Imediat ce Nancy se puse pe picioare, Tardivat îi dădu lanterna și se urcă în copac. Se mișca ușor, cățărându-se din creangă în