– Îndreaptă lanterna încoace, spuse și începu să adune materialul în brațe, cu grijă cât să nu îl rupă sau să lase resturi de coardă în crengi. Asta ar fi putut să-i dea de gol. Noaptea părea foarte calmă, iar Nancy simți miros de pământ în aerul rarefiat și tare și de verdeață proaspătă de primăvară care apărea de sub frunzele putrede, rămase din anul ce trecuse.

– Southgate a fost luat pe sus de Gestapo acum o săptămână, spuse Tardivat.

– Trădat?

– A avut ghinion, continuă el. A fost prins cu acte false. După ce stingem focurile, te duc la Gaspard, el este șeful Maquis aici.

– Am auzit de el.

Bărbatul strânse parașuta sub un braț, după care sări ușor din copac, de-abia atingând solul cu degetele.

– Ce ți-au spus despre el?

Nancy îi examină fața în marginea luminii de la lanternă. Poate că nu ar trebui să-i zică exact ce îi spusese Buckmaster.

– E un luptător bun, dar arogant.

Tardivat dădu încet din cap.

– E adevărat. Ți-au spus că urăște englezii?

– Păi, eu sunt australiancă.

Bărbatul pufni.

– Nu cred că o să facă diferența, madame.

Își deschise rucsacul și începu să îndese parașuta în el. Nancy făcu un pas spre el.

– Hei, trebuie să îngropăm aia! Și sunt căpitan, apropo.

Tardivat continuă:

– Îmi cer scuze dacă sunt tot „franțuzisme“, dar eu am fost croitor înainte de război, căpitane. Nu îngrop o mătase ca asta. O să fac ceva frumos pentru soția mea, ca să-mi aduc aminte de zilele de dinainte să apară nemții și să ia ce e mai bun și mai frumos pentru ei.

Fir-ar să fie! De-abia aterizase în Franța de cinci minute și deja avea probleme. Li se repetase în fiecare zi în timpul antrenamentelor – îngroapă parașuta, îngroapă parașuta. Pe de altă parte însă, dacă Southgate se afla într-o celulă a Gestapoului, iar Gaspard chiar era atât de mitocan pe cât spunea Buckmaster că e, Nancy avea nevoie de cât mai mulți prieteni.

– Bine, atunci. Cum ajungem la Gaspard?

– Va trebui să mergem pe jos. Drumul are vreo opt kilometri și e greu.

Nancy oftă și își dădu jos bandajele de pe glezne. Sub ele purta ciorapi de mătase și pantofi cu toc înalt.

Tardivat începu să râdă.

– Dumnezeule, ai sărit în Franța cu ăia în picioare?

Nancy pescui o pereche de pantofi sport din rucsac și șterse cu grijă noroiul de pe pielea lucioasă a pantofilor ei buni înainte să-i bage în bagaj.

– Și sub pălăria asta stupidă de tablă, părul meu e foarte frumos aranjat. Putem să mergem acum?

Merseră prin întuneric. Tardivat stinsese lanterna imediat ce se asiguraseră că nu rămăseseră semne în locul în care aterizase Nancy.

Nancy începuse să se obișnuiască cu faptul că scăpase din avionul ăla nenorocit, iar apoi simțise emoția faptului că avea pământ francez sub picioare. Desigur nu pentru că poteca asta abruptă prin pădure s-ar fi comparat cu Parisul sau Marsilia, dar tot se simțea ca acasă. Prin mintea ei trecu rapid imaginea lui Henri întorcându-se de la fereastra dormitorului, îmbrăcat în sacoul lui alb. Imaginea fu atât de puternică, încât i se păru că era o fantomă.

– Care e treaba pe aici?

Vorbea în șoaptă.

Era prea întuneric ca să vadă, dar simți tremurul din vocea lui Tardivat.

– Oamenii au început să prindă curaj. Noi, francezii, am știut mereu ce se întâmplă cu armatele care încearcă să invadeze Rusia. Încep și germanii să învețe lecția asta într-un final.

Acela fusese momentul, gândi Nancy. Își aduse aminte cum o strânsese Henri de mână entuziasmat în timp ce asculta știrile, aplecată asupra radioului. Până și copiii din Franța știau ce pățise Napoleon când încercase să cucerească Moscova, dar se pare că nimeni nu-i spusese asta lui Hitler. Ziua în care își lansase atacul surpriză asupra Uniunii Sovietice, în vara lui 1941, fusese prima zi în care Franța îndrăznise să spere. Fusese și ziua în care toți comuniștii francezi putuseră să pună mâna pe arme și să lupte.

Apoi Führerul pierduse o armată la Stalingrad.

– Am câștigat mulți oameni anul ăsta, spuse Tardivat. Bărbații tineri care refuză să muncească în Germania vin la noi. A fost bine, dar am avut și multe probleme din cauza asta.

– Ce fel de probleme?

– Suntem mulți. La început, erau destule hambare și ferme abandonate pentru toți. Acum e mai greu să găsești un loc și să te miști să