Hanul era ţinut de un hangiu orb, de nevasta lui care avea vederea bună şi era bucătăreasă şi de cele două fete ale lor, care ţineau loc de chelneriţe şi slujnice. Familia aceasta ştia că Dresda e la pământ. Cei cu vederea bună o văzuseră arzând şi înţeleseseră că se aflau acum la marginea unui imens deşert. Cu toate acestea, deschiseră hanul ca de obicei, şterseră praful, potriviră pendulele, aprinseră focurile şi începură să aştepte să vadă cine va veni.

Dar nu se prea ivea nici un refugiat dinspre Dresda. Pendulele ticăiau molcom, buştenii trosneau în vetre, luminările picurau lacrimi de ceară. Şi deodată se auzi o bătaie în uşă şi înăuntru se revărsară patru paznici şi o sută de prizonieri americani.

Hangiul îi întrebă pe paznici dacă veneau din oraş.

- Da.

- Mai vin şi alţii ? La care soldaţii răspunseră că pe drumul anevoios ales de ei nu mai întâlniseră nici un alt suflet de om.

Hangiul cel orb dădu voie americanilor să doarmă peste noapte în grajd, le oferi supă, surogat de cafea şi puţină bere. Apoi veni la grajd să asculte cum îşi fac prizonierii culcuşuri în paie.

- Noapte bună, americanilor, le zise el în nemţeşte. Somn uşor.

Nouă

Iată cum şi-a pierdut Billy Pilgrim soţia, pe Valencia.

Zăcea lipsit de cunoştinţă în spitalul din Vermont, după accidentul de avion de pe muntele Sugarbush, iar Valencia, care aflase în Uium despre accident, se îndrepta acum spre spital în automobilul familiei, luxosul Cadillac El Dorado Coupe de Viile. Valencia era iste-rizată, fiindcă i se spusese deschis că Billy s-ar putea să moară sau că, dacă va trăi, s-ar putea să rămână o legumă tot restul vieţii.

Valencia îl adoră pe Billy. Singură în maşină, începu să bocească şi să se lamenteze atât de tare, încât uită să semnalizeze din timp ieşirea de pe autostradă. Enervată, apăsă pe frâna şi un Mercedes care venea din spate o izbi din plin. Slavă Domnului, nimeni nu păţi nimic, deoarece amândoi şoferii purtau centuri de siguranţă. Slavă Domnului! Mercedesul nu s-a ales decât cu un far paradit, în schimb, spatele Cadillacului arăta de groază. Portbagajul şi aripile erau complet înfundate. Portbagajul căscat semăna cu gura unui idiot care se chinui să explice că habar n-are de nimic. Aripile erau făcute armonică. Bara din spate parcă executase comanda „prezentaţi arm' !"„Reagan preşedinte!" scria pe o etichetă lipită de bară. Luneta devenise o reţea de vinişoare. Ţevile şi tobele de eşapament zăceau pe asfaltul şoselei.

Şoferul Mercedesului coborî şi veni la Valencia să vadă dacă nu păţise ceva. Valencia începu să turuie ca o isterică despre Billy şi despre accidentul de avion, iar apoi brusc băgă maşina în viteză şi trecu peste linia continuă, lăsând dispozitivul de eşapament al gazelor în mijlocul şoselei.

Când Valencia ajunse în faţa spitalului, oamenii se repeziră la ferestre să vadă de unde venea zgomotul acela infernal. Cu cele două tobe de eşapament lipsă, Cadillacul scotea un zgomot asurzitor, ca de un bombardier în picaj. Valencia opri motorul, dar imediat se prăbuşi peste volan şi claxonul se porni să urle jalnic. Un doctor şi o soră veniră în fugă să vadă ce se întâmplase. Sărmana Valencia zăcea fără cunoştinţă, intoxicată cu monoxid de carbon. Avea o culoare azurie ca cerul.

După o oră era moartă. Aşa merg lucrurile.

Billy nu ştia nimic din toate acestea. El visa, călătorea în timp, făcea tot felul de asemenea treburi. Spitalul era atât de aglomerat, încât nu se putea ca Billy să stea singur într-o rezervă. Cu el în cameră mai era şi un profesor de istorie de la Harvard, care se numea Bretram Copeland Rumfoord. Rumfoord nu era nevoit să-1 vadă pe Billy, deoarece patul lui Billy era înconjurat de paravane din pânză albă pe rotile de cauciuc. În schimb, auzea cum din când în când Billy începea să vorbească de unul singur.

Rumfoord avea piciorul stâng în extensie. Îl fracturase la schi. Avea şaptezeci de ani, dar la trup şi la minte era ca un bărbat cu jumătate din anii lui. Când se întâmplase accidentul, tocmai îşi petrecea luna de miere cu cea de-a cincea soţie. Pe ea o chema Lily. Lily avea douăzeci şi trei de ani.

Cam în aceeaşi clipă când Valencia era declarată moartă, Lily intra în rezerva lui Billy şi a lui Rumfoord cu un vraf de cărţi în braţe. Rumfoord o trimisese după ele tocmai la Boston. Lucra la un volum despre istoria Forţelor Aeriene ale Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial. Cărţile se refereau la nişte bombardamente şi lupte aeriene care avuseseră loc înainte că Lily să se fi născut.

„Mergeţi fără mine, fraţilor", delira Billy Pilgrim când îşi făcu apariţia drăgălaşa Lily. La vremea când îl întâlnise pe Rumfoord şi acesta se hotărâse s-o păstreze pentru el, Lily era o fată zglobie nevoie mare. Nu-şi terminase nici măcar liceul. La testul de inteligenţă obţinuse doar 103 puncte.

- Mă băga-n toţi sperieţii, şopti Lily referin-

du-se la Billy Pilgrim.

- Pe mine mă plictiseşte de moarte! replică Rumfoord cu voce puternică. Nu ştie să spună altceva în somn decât că se lasă păgubaş, se predă, îşi cere scuze şi se roagă să fie lăsat în pace.

Rumfoord era general de brigadă în Rezerva Forţelor Aeriene, profesor universitar, autor a douăzeci şi şase de cărţi, multimilionar încă de la naştere şi unul dintre cei mai iluştri participanţi ai tuturor timpurilor la întreceri nautice. Cea mai cunoscută carte a sa era despre viaţa sexuală şi atletismul la bărbaţi trecuţi de şaizeci şi cinci de ani. Rumfoord îl cită acum pe Theodore Roosevelt cu care semăna în multe privinţe:

- Chiar şi dintr-o banană aş putea croi un om mai bun.

Printre hârtiile pe care, la solicitarea lui Rumfoord, Lily le adusese de la Boston se găsea şi o copie a declaraţiei prin care preşedintele Harry S. Truman anunţa întregii lumi că americanii aruncaseră o bombă atomică asupra Hiroshimei. Lily făcuse copia la xerox, de aceea Rumfoord o întrebă dacă nu