Paraschiv însă nu-i dădu, înţelegând pesemne că nu era vorba de ţigare. Se sculă de lângă tatăl său şi se îndepărtă spre grădină. Îşi ţinea şi acum mâinile în buzunare şi călca nepăsător. „Vreţi nepăsare? parcă întreba. Şi eu mă pricep la aşa ceva. Sigur, acum ai vrea să ai banii lui Bălosu, parcă îi spunea el tatălui său, dar când eu am vrut să-i fac, ţi-ai bătut joc de mine. Acuma descurcă-te!”

Nu înţelegea că tatăl său nu-l chemase pentru a-l învinui de ceva.

XXV

Plecând furios de pe podişca lui Moromete, Tudor Bălosu simţi nevoia – o simţea pentru întâia oară – să se întrebe dacă ceea ce se petrecuse între el şi vecinul său era din vina lui sau din vina vecinului. Nu se întâmplase încă nimic, dar avea să se întâmple, simţea că de aici înainte avea să dorească şi mai mult să-l vadă pe Moromete aşa cum îi ţâşnise în clipa aceea dorinţa, adică acesta să vină la el la poartă şi el, Tudor Bălosu, să-şi bată joc de el şi să-l umilească.

Îi povesti într-adevăr lui Victor cele întâmplate şi avu bucuria – şi întrebarea despre cine era vinovat se stinse şi ea – să-l audă pe Victor ameninţând:

– O să-i arăt eu domnului Moromete. He, rânji Victor, domnul Moromete vine în casa mea şi bea ţuică şi pe urmă se duce şi-l pune pe Dumitru lui Nae să-şi bată joc de mine! Lasă, tată, pun eu mâna pe locu ăsta de casă, nu e vorba de asta... Dar nu e întâiaşi dată când domnul Moromete îşi bate joc de noi! Ai răbdare!

Era întocmai cum gândea şi Bălosu.

După ce desfăcură coşarul, se aşezară la masă grăbiţi. Vroiau să se înţeleagă cu Boţoghină chiar astăzi şi pe seară să se ducă să vorbească cu avocatul pentru contractarea vânzării. Plecară spre marginea pădurii, să mai vadă încă o dată locul lui Boţoghină. Conveniră că nu trebuie să dea mai mult de cinci mii de pogon şi se îndreptară apoi spre casa acestuia. Omul era taman la masă când cei doi intrară în curtea lui şi îl strigară să iasă şi să-i apere de câini.

Casa lui Vasile Boţoghină era aşezată la trei-patru case de fierăria lui Iocan. Avea o curte mititică în mijlocul căreia stătea căruţa omului; nu avea nici şopron, nici vreun salcâm mai umbros sub care s-o vâre. În fundul curţii se vedea un fel de gard mic din nuiele care despărţea casa şi bătătura de o grădină la fel de mică în care Vasile Boţoghină avea câteva straturi de ceapă şi usturoi. Între grădină şi curte omul făcuse un grajd pentru cai.

– Ia vezi, Irino, cine e la poartă, zise el când auzi câinele hămăind.

Vasile Boţoghină avea doi copii. Pe Vatică, un băiat de vreo treisprezece ani, şi o fetiţă pe clasa a treia primară, Irina. Vasile Boţoghină se însurase din dragoste şi Anghelina, nevastă-sa nu-i adusese ca zestre decât casa în care stăteau.

Fetiţa ieşi pe prispă şi se întoarse numaidecât îndărăt cu nişte ochi parcă speriaţi, deşi nu văzuse altceva decât doi oameni.

– Doi inşi, zise ea încet, chiar şoptit, ca şi cum cei de la poartă nu trebuiau să audă aceste cuvinte.

– Mă, Boţoghină, se auzi tot atunci glasul lui Tudor Bălosu.

– Ăsta e Tudor Bălosu, zise Boţoghină sculându-se de la masă şi ieşind în prag.

– Dă, mă, în câini, zise iar Tudor Bălosu. Ce făceai? Eşti la masă?

– Hai că nu e p-aci, e dus prin grădină, intraţi! răspunse omul din prag, frecându-şi mâinile de mămăligă.

Vatică şi Irina, auzindu-i pe cei doi apropiindu-se, se sculară de la masă şi încercară să treacă în odaie, dar chiar atunci Tudor Bălosu şi fiul său îi văzură în dreptul prispei şi Victor spuse repede şi tare:

– Mai bună masă! Dar staţi, staţi şi mâncaţi...

– Am cam terminat cu mâncatul, zise mama copiilor, ridicându-se şi ea de la masă.

Vasile Boţoghină stătea în prag şi nu se mişca. Cei doi, văzându-l că nu se mişcă şi nu spune nimic, se aşezară pe prispa casei.

– Treceţi înăuntru, zise şi Boţoghină, făcându-le semn cu mâna şi dându-se la o parte din prag.

– Nu, că nu stăm mult, răspunse Tudor Bălosu aşezându-se mai bine pe prispă. Ce mai faci, Boţoghină?

– Ce să mai fac? Dau din coadă să ies din iarnă. Am fost de dimineaţă şi am potcovit nişte cai. Începuse unul să cam şchioapăte, că nu-l potcovisem de mult...

După un timp de tăcere, fiindcă cei doi nu spuneau nimic, Boţoghină continuă:

– Am terminat şi noi de sapă şi aşteptăm să plouă iar, să băgăm rariţa în el. Mai prost cu secerea, n-am seceri, trebuie să mă duc zilele astea pe la gară să vedem cum fac de nişte seceri...

– Pe ce clasă e, mă, fata ta? întrebă Tudor Bălosu uitându-se la Irina care stătea puţin pitită pe după prag şi asculta.

– Spune, mă, lui nean-tău Tudor, pe ce clasă eşti, zise Boţoghină întorcându-se spre fiică-sa.

– Sunt în clasa a patra, răspunse Irina rar, rotunjind fiecare cuvânt şi aruncându-şi privirea pieziş.

– Şi a mea e pe-a patra, zise Tudor Bălosu ca să spună ceva.

– Ei! făcu Victor Bălosu ridicându-se de pe prispă şi prefăcându-se grăbit.

– Mai stai, Victore, zise Boţoghină alb.

– Ce să mai stau! Nu mai stau, mă duc pe la ăsta al lui Voicu să mă rad.

Se făcu iarăşi tăcere, Victor nu plecă. Vasile Boţoghină se întoarse în prag şi vorbi:

– Vatică, ei, ai mâncat! Eu zic să te duci cu caii. Până te aranjezi, până ajungi, se duce soarele.

– Mai lasă-l să se mai odihnească, zise femeia din tindă, răsturnând masa şi deretecând.

– Ce să se mai odihnească! Se odihneşte pe câmp. Până în seară se tot odihneşte, că n-are altă treabă.

Vatică ieşi din casă cu capul în jos şi porni încet spre grajdul cailor. Era un băiat cam galben la faţă, dar destul de înalt şi de bine făcut pentru anii lui. Semăna cu tatăl său. Picioarele desculţe erau negre de soare şi de pulbere. Peste mijloc cămaşa îi era