spumuită de jur-împrejur, din cauza sforii cu care era încins. Un genunchi al izmenei era şi el spumuit, celălalt era cârpit cu un petic negru de basma, şi abia îi ţinea partea de izmana de la genunchi în jos. În unele locuri sfoara de cânepă cu care era încins stătea chiar pe piele. Boţoghină îl petrecu din ochi până ajunse în grajd şi în acelaşi timp îl înjură:

– Lapădă, mă, sfoara aia, raiul mă-tii de bleg, nu vezi că-ţi roade pielea?

– Cum o să merg, mă, aşa?! se răsti băiatul înfuriat.

El se descinse de sfoară şi cămaşa îi căzu ca o fustă de jur împrejur. Rupturile şi pielea i se vedeau şi mai rău.

– Cum să merg aşa?! zise Vatică, uitându-se arţăgos la tatăl său.

– Mergi aşa! Ceara mă-tii! Ce! Te vede princesa? răspunse tatăl cu glas moale. Apoi, după câteva clipe, zise iar: Hai, Vatică, tată; lasă, mă, că nu eşti flăcău! Uite, acum după secere am să pun pe mă-ta să-ţi facă o cămaşă d-aia cu piepţi! Am eu grijă de tine!

– Ai tu grijă de mine! mormăi băiatul aruncându-se în spinarea unui cal. Haidaaa! scrâşni el lovind cu putere calul, care ţâşni în aceeaşi clipă din loc şi ieşi ca un glonţ pe poarta de la drum.

– Încolo, ce mai faci, Boţoghină? Am auzit că vinzi nişte pământ! „Boţoghină cică vinde nişte pământ”, spunea unul mai alaltăieri, zise Tudor Bălosu în treacăt.

– Da, am spus, răspunse Boţoghină încet. Spusei şi azi-dimineaţă. Îmi trebuiesc douăzeci de mii de lei.

– Aha! făcu Tudor Bălosu, ca şi când cine ştie ce ar fi fost de înţeles. D-aia am venit să te întreb. Noroc că am nişte gologani... Altfel!...

– Irino, ia du-te încolo pe la fete, hai! zise Boţoghină uitându-se la fiica lui şi făcându-i semne aspru cu capul să plece.

Fără nici un chef, fetiţa se dezlipi de lângă prag şi o luă spre poartă. Spre deosebire de fratele ei, Irina arăta mult mai mică decât trebuia să fie faţă de cei zece ani pe care îi împlinise. În schimb, părea mai sănătoasă decât el. Picioarele ei micuţe erau curate, şi la chip amintea de frumuseţea oacheşă a mamei. Într-o zi de iarnă, tatăl ei, răsfoind o carte de geografie, se oprise la o poză şi începuse să râdă. „Uite-o pe Irina”, spusese el, arătându-le la toţi o mică chinezoaică de pe pagina cărţii. Fetiţa îşi lăsase buza în jos şi începuse să plângă. Semăna într-adevăr cu poza din carte, cu umărul stâng ridicat puţin mai sus decât cel drept, cu umerii obrajilor înalţi şi apropiaţi de frunte. După câţiva ani se schimbase însă cu totul; liniile feţei căutau mereu asemănarea şi frumuseţea mamei. Numai umărul ridicat rămăsese ca şi înainte, lucru care o făcea să pară cu gâtul strâmb.

– Dau jumătate din lot, zise Vasile Boţoghină încet, când fetiţa se îndepărtă.

– Aha! făcu Tudor Bălosu nepăsător. E bine să se caute omul. Pământul poţi sa-l pui la loc, dar viaţa... Mă, Boţoghină, tu ştii că am venit la tine şi anul trecut. Mă gândeam să vând toate oile, să mai pun ceva şi să cumpăr două vaci, tinere, de lapte. Ţi-am spus de atunci că ţi-aş fi cumpărat un pogon, două, pentru trifoişte, alea de pe lângă pădure şi gârlă. Acum e altă socoteală. Ei, cu cât dai pogonul?

Victor Bălosu se uită uimit la tatăl său când îl auzi spunând că nu-l interesează pământul de lângă gârlă. Tocmai că despre acele pogoane vorbiseră amândoi cu câtva timp mai înainte.

– Păi cu cât să-l dau?! Atât e preţul! Şapte mii!

– Aha, îngână celălalt. De unde e preţul ăsta?

– Cum de unde e? Ăsta e preţul pământului!

Tudor Bălosu se uită nepăsător prin vârful salcâmilor.

– Bine, Boţoghină, zise el după un timp. Încolo, ce mai faci? Ai terminat de sapă?

– Mai am niţel... Numai că e cam prost cu rariţa. Trebuie să mă duc pe la fierarul ăsta să-i ascută limba, că nu ştiu în ce s-a înfipt când spărgeam pământul cu ea şi i-a plesnit buza...

– Aha! Bine, mă! îngână Tudor Bălosu, ridicându-se. Ce faci după-prânz? Vii devale? Vin p-acolo să mai stăm de vorbă.

Vasile Boţoghină nu răspunse decât târziu. Felul nepăsător al celui care vroia să cumpere îl neliniştea. Tudor Bălosu nu părea hotărât să sfârşească repede socoteala, aşa cum ar fi vrut Boţoghină.

– Ascultă, nea Tudore, vrei să cumperi pământ? întrebă Boţoghină nemulţumit.

– Păi nu-ţi spusei? răspunse Bălosu din mers, fără să se mai întoarcă, îndreptându-se agale şi nepăsător spre poarta de la drum.

Boţoghină îl privi din urmă şi o clipă întârzie uitându-se în ceafa albă, nearsă de soare a lui Bălosu. Clipa aceasta cât şi privirea ascuţită a celui din spate îl făcu pe Bălosu să se oprească şi să se întoarcă pe jumătate spre Boţochină.

– N-auzi, mă, ne întâlnim devale! Boţoghină! Ce treabă ai?! Fiecare cuvânt scos de cei trei oameni scârţâia, nu se lipea de celălalt, nimerea alături, nu se putea rotunji şi încălzi, atât Boţochină cât şi Bălosu se uitau în lături, întorceau capetele în altă parte când unul din ei deschidea gura.

– Poate că nea Vasile o fi vrând să aranjezi acum, tată, zise Victor Bălosu, oprindu-se şi el şi întorcându-se pe jumătate spre Boţoghină.

– Păi ce să aranjez, mă?! Ce să aranjez? Nu tot trebuie să vorbim cu Voicu Dobrescu să ne facă vânzarea la ocol? D-aia ziceam să vină devale!

Atunci se auzi un glas aprig din tindă:

– Haide, Vasile, ce tot ţii oamenii de vorbă; fă aşa cum te-ai înţeles, nu mai tot ţine oamenii!

Cei doi deschiseră poarta de la drum şi ieşiră. Vasile Boţoghină se întoarse în tindă şi se aşeză pe prag, încreţit la faţă.

 

XXVI

Femeia terminase de strâns masa şi se ştergea pe faţă de sudoare cu o treanţă nu prea curată. Când îl văzu pe bărbat aşezându-se, încremeni cu treanţa pe un obraz, în timp ce cu o mână îşi vâra sub basma şuviţele de păr care îi acopereau urechile. După aproape cincisprezece ani de la măritiş, nevasta lui Boţoghină nu mai păstra din frumuseţea ei de atunci