să vadă anume cu mâinile astea ale lor: nu cu ochii: doar cu mâinile lăsate acolo printre gratii şi ele privind afară, astfel că pot vedea formele plugului sau ale sapei sau ale securii încă înainte de a se face ziuă; şi chiar şi pe întuneric, fără să trebuiască vreodată să aprindă lumina, ele pot nu numai să găsească de la început copilul, copilul de ţâţă chiar – nu copilul ei ci al tău, cel alb – dar şi necazurile şi suferinţele – foamea, scutecul ud, acul de siguranţă desprins – şi să vadă şi cu ce anume să-l dreagă. Vedeţi. Dacă aş putea măcar să plâng. A mai fost un altul, un bărbat de data aceasta, înainte de vremea mea la Jefferson, dar unchiul Gavin are să-şi aducă aminte şi de asta. Nevastă-sa tocmai murise – fuseseră căsătoriţi doar de două săptămâni – şi el a îngropat-o şi la început a încercat doar să meargă aşa pe jos în neştire pe drumurile acelea de ţară noaptea până avea să cadă de oboseală şi să poată să doarmă, numai că n-a reuşit cu asta, şi atunci a încercat să se îmbete ca să poată dormi, şi nici cu asta n-a reuşit şi atunci a încercat să sară la bătaie şi pe urmă a tăiat gâtul unui alb cu briciul la un joc de zaruri şi aşa a putut în sfârşit dormi puţin; şi atunci l-a găsit şeriful, adormit pe podeaua de lemn a verandei casei pe care o închiriase pentru soţia lui, pentru căsătoria lui, pentru viaţa lui, bătrâneţea lui. Numai că asta l-a trezit din somn, aşa că la închisoare, în după-amiaza aceea, dintr-odată a fost nevoie de temnicer şi de ajutorul de şerif şi de alţi cinci deţinuţi negri ca să poată să-l doboare la pământ şi să-l ţină acolo în vreme ce-l legau cu lanţuri cu lacăte – zăcând acolo pe podea cu mai bine de jumătate de duzină de oameni gâfâind să-l ţină la pământ, şi ce credeţi că a spus? „Ia uitaţi-vă că s-ar zice că nu mai pot să mă opresc să mă gândesc. S-ar zice că nu mai pot să mă opresc să mă gândesc.”

(tace, clipeşte, se freacă la ochi şi apoi îşi întinde o mână orbeşte spre Stevens, care şi-a scuturat batista şi i-o dă în mână. Încă nu sunt lacrimi pe faţa ei; ia doar batista şi îşi atinge faţa cu ea, şi-o trece peste ochi ca şi când ar fi un praf de pudrat, vorbeşte iarăşi)

Dar am trecut prin faţa închisorii, nu? Suntem acum în sala tribunalului. Era la fel şi acolo; unchiul Gavin făcuse repetiţie cu ea, ceea ce fusese uşor, întrucât tot ce poţi să spui când îţi cer să răspunzi la o acuzaţie de asasinat este Nevinovat. Altminteri nici n-ar mai putea să facă proces; ar trebui să se grăbească şi să găsească un alt asasin înainte de a face pasul următor oficial. Aşa că au întrebat-o, foarte corect şi cu toate formalităţile ei toţi, judecătorii şi avocaţii şi grefierii şi membrii juriului şi Balanţa şi Sabia şi steagul şi fantomele cu Coke şi Littleton şi Bonaparte şi Iuliu Cezar şi toţi ceilalţi, ca să nu mai vorbim de ochii şi de feţele care aveau acum şi un film de cinema pe gratis întrucât deja plătiseră pentru aşa ceva cu impozitele lor, şi nimeni de fapt nici nu asculta, pentru că ea nu avea de spus decât un singur lucru. Decât că ea nu l-a spus; ridicându-şi doar capul exact atâta cât să fie auzită limpede – nu vorbind tare: doar limpede – şi a spus, „Vinovată, Doamne” – exact aşa, dislocând şi scufundând în adâncuri şi risipind şi aruncând îndărăt două mii de ani, întreg edificiul acestui corpus juris şi regulile de procedură la care am muncit să le facem să stea drepte în picioare prin propria lor forţă încă de pe vremea lui Cezar, ca atunci când fără măcar să-ţi mai dai seama, să te mai controlezi, sau fără măcar să ştii că o faci, ţi-ai întinde mâna şi ai întoarce un ciot şi ai da la iveală, la aer şi la lumină şi la vedere zbuciumul febril şi înspăimântat al unui muşuroi de furnici. Şi mişcând iarăşi ciotul, când nici chiar furnicile n-ar mai gândi că ar mai fi cineva pe aproape; când în cele din urmă i-au explicat că dacă spunea că nu e vinovată asta n-avea nimic de a face cu adevărul ci doar cu legea, şi de data asta ea a spus de-a dreptul Nevinovată, şi astfel atunci juriul putea să spună că ea minţea şi totul era iarăşi corect şi, aşa cum credea toată lumea, chiar şi sigur rezolvat, întrucât acum ei nici nu avea să i se mai ceară să mai spună ceva. Numai că n-aveau dreptate; juriul a spus Vinovată şi judecătorul a spus Spânzurată şi acum cu toţii îşi şi luau în mână pălăriile să se ducă acasă, când ea a mai răsturnat o dată ciotul acela: judecătorul a spus „Şi Domnul să se îndure de sufletul tău” şi Nancy a răspuns, „Da, Doamne”.

(se întoarce deodată, aproape brusc, vorbind atât de grăbită încât avântul pe care şi-l luase o duce dincolo de momentul în care îl vede şi îl recunoaşte pe Gowan aşezat acolo unde ea crezuse toată vremea că ar fi fost aşezat guvernatorul ascultând-o)

Şi asta e tot, de data aceasta. Şi aşa că acum poţi să ne spui tu. Ştiu că nu ai să o salvezi, dar acum poţi să spui asta. N-are să fie greu. Un singur cuvânt doar…

(se opreşte, întrerupându-se, complet imobilă, dar chiar şi atunci ea e prima care-şi revine)

O, Doamne!

(Gowan se ridică repede. Temple se întoarce dintr-odată spre Stevens)

De ce adică trebuie totdeauna să crezi în capcane de felul acesta? Chiar trebuie s-o faci? Din cauză că trebuie s-o faci? Pentru că eşti avocat? Nu, n-am dreptate. Iartă-mă; eu am fost cea care a început, ca