Şi cândva B îţi va reproşa: of, neghiobule, iar eu am spus că ne-am înţeles să mergem la pescuit…

  Dar dumneata ai vrut să fii mai şiret decât anchetatorul dumnitale! Dumneata gândeşti repede şi subtil! Eşti intelectual. Ai făcut pe deşteptul…

  În Crimă şi pedeapsă, Porfiri Petrovici îi face lui Raskolnikov o remarcă uimitor de fină, pe care o putea face doar cel ce a trecut el însuşi prin acest joc de-a şoarecele şi pisica: Cu dumneavoastră intelectualii n-am bătaie de cap, nu trebuie să concep o versiune a mea, dumneavoastră înşivă o veţi concepe şi mi-o veţi servi pe de-a gata. Da, asta aşa este! Un intelectual nu poate răspunde cu fermecătoarea incoerenţă a „răufăcătorului” cehovian13. El se va strădui, neapărat, să construiască din minciuni întreaga poveste de care este acuzat, dar foarte coerent.

  Insă anchetatorul măcelar nu sesizează această coerenţă, ci numai două-trei fraze. El ştie ce şi cum. Iar noi nu suntem pregătiţi pentru nimic…!

  Noi suntem instruiţi şi pregătiţi din tinereţe: pentru profesiunea noastră; pentru îndatoririle de cetăţean; pentru serviciul militar; pentru îngrijirea corpului propriu; pentru un comportament cuviincios; chiar şi pentru înţelegerea frumosului ’ (nu cine ştie ce), însă nici instruirea, nici educaţia, nici experienţa nu ne pregătesc câtuşi de puţin pentru marea încercare a vieţii: pentru arestarea fără motiv şi anchetarea pentru absolut nimic. Romanele, piesele de teatru, filmele (dacă şi autorii lor ar putea bea din paharul GULAG-ului!) ni-i înfăţişează pe cei ce pot fi întâlniţi în cabinetul anchetatorului drept cavaleri ai adevărului şi iubirii de oameni, adevăraţi părinţi. Şi despre câte nu ne ţin lecţii! Şi chiar ne mână cu forţa să le ascultăm! Nimeni însă nu ne ţine lecţii despre sensul adevărat şi larg al codului penal, şi chiar codurile nu sunt expuse în biblioteci, nu se vând la chioşcuri şi nu ajung în mâna tineretului lipsit de griji.

  Pare aproape un basm că undeva, peste nouă mări, inculpatul se poate folosi de ajutorul unui avocat. Asta înseamnă să ai lângă tine în clipa cea mai grea a luptei o minte limpede, care stăpâneşte toate legile!

  Unul dintre principiile anchetei la noi este şi acela de a -l lipsi pe acuzat chiar şi de cunoaşterea legilor.

  Ţi se prezintă rechizitoriul… (apropo: „Semnaţi-l.”, – „Nu sunt de acord.” – „Semnaţi-l.” – „Dar nu sunt vinovat cu nimic…!”). Sunteţi acuzat în virtutea articolelor 58-10, alineatul doi, şi 58-11 din Codul penal al RSFSR. Semnaţi!

  — Dar ce glăsuiesc aceste articole? Daţi-mi să citesc codul!

  — Nu -l am.

  — Luaţi -l de la şeful secţiei!

  — Nici el nu -l are. Semnaţi!

  — Dar eu vă rog să mi -l arătaţi!

  — Nu putem să vi -l arătăm, el este scris pentru noi, nu pentru dumneavoastră. Şi nici nu aveţi nevoie de el. O să vă explic: aceste articole conţin tot de ce vă faceţi vinovat. Iar acum dumneavoastră nu semnaţi pentru că aţi fi de acord, ci pentru că aţi citit actul de acuzare şi că vi s-a prezentat într-una din hârtiuţe apare deodată o nouă combinaţie de litere: CPP. Vă încordaţi atenţia: prin ce se deosebeşte CPP de CP? Dacă aţi avut noroc ca anchetatorul să fie bine dispus, el vă lămureşte: Codul de procedură penală. Cum? Va să zică, nu unul, ci două coduri întregi vă rămân necunoscute chiar în momentul când, după regulile lor, a şi început reprimarea dumneavoastră?!

  De atunci au trecut zece ani, apoi cincisprezece. A crescut iarbă deasă pe mormântul tinereţii mele. Mi-am ispăşit condamnarea, ba chiar şi anii de Exil pe termen nelimitat. Şi nicăieri, nici în secţiile „cultural-educative” ale lagărelor, nici în bibliotecile raionale, nici chiar în oraşele mijlocii – nicăieri – n-am văzut cu ochii mei, n-am ţinut în mână, n-am putut să cumpăr, să procur ori să cer un cod de drept sovietic! Şi sute dintre cunoscuţii mei deţinuţi, care au trecut prin anchetă, prin tribunal, şi nu o singură dată, care şi-au executat anii de lagăr şi surghiun, niciunul dintre ei, de asemenea, n-a văzut şi n-a ţinut în mână un cod. (Cei care cunosc atmosfera de suspiciune de la noi înţeleg de ce nu se putea cere un cod la un tribunal popular ori la comitetul excutiv raional. Interesul dumneavoastră pentru cod ar fi fost un fenomen extraordinar: ori vă pregătiţi pentru o crimă, ori vreţi să ştergeţi urmele!)

  Şi de-abia când ambele coduri îşi sfârşeau ultimele zile ale existenţei lor de treizeci de ani şi trebuiau să fie înlocuite cu altele de la o zi la alta, abia atunci le-am văzut, doi frăţiori fără coperţi, CP şi CPP, pe o tarabă dintr-o staţie a metroului din Moscova (au hotărât să scape de ele pentru că deveniseră inutile).

  Şi acum eu le citesc cu înduioşare. De pildă CPP: Articolul 136: Anchetatorul nu are dreptul să smulgă depoziţiile sau mărturisirile acuzatului prin violenţă ori ameninţări. (Parcă s-ar fi ştiut ce-o să se întâmple de fapt!)

  Articolul 111: Anchetatorul este obligat să elucideze şi circumstanţele care îl disculpă pe acuzat şi îi atenuează vina.

  („Dar eu am instaurat puterea sovietică în Octombrie!… Am luptat împotriva lui Kolceak!… 14 Am participat la deschiaburire!… Am dat statului economii în valoare de zece milioane de ruble!… În ultimul război am fost rănit de două ori!… Am fost decorat de trei ori…!” „Nu pentru asta vă judecăm! Rânjeşte istoria cu gura anchetatorului. Tot ceea ce aţi făcut bine n-are nici o legătură cu cazul dumneavoastră”.)

  Articolul 139: Inculpatul are dreptul să scrie depoziţiile cu mână lui şi să ceară introducerea de corecturi în procesul-verbal scris de procuror.

  (Ah, dacă am fi putut să ştim acestea la timp! Mai exact, dacă acestea ar fi fost într-adevăr aşa! Dar întotdeauna îl rugăm pe anchetator, însă degeaba, să fie binevoitor şi să nu scrie: „calomniile mele mârşave” în loc de „afirmaţiile mele