Ah, dacă la început li s-ar fi ţinut inculpaţilor cursuri de ştiinţă penitenciară! Dacă s-ar fi făcut mai întâi o repetiţie a anchetei, şi abia pe urmă să treacă la cea adevărată… Cu „recidiviştii’^din anul 1948 n-ar mai fi procedat la acest joc de-a ancheta, ar fi fost în van. Însă novicii nu au experienţă şi nici cunoştinţe! Şi nu au cu cine să se sfătuiască.

  Singurătatea inculpatului! Iată încă o condiţie a succesului unei anchete nedrepte! Întregul aparat trebuie să se năpustească zdrobitor asupra unei voinţe izolate, stinghere. Din clipa arestării şi pe întreg parcursul primei perioade, de şoc, a anchetei, în mod ideal arestatul trebuie să fie singur: în celulă, în coridor, pe scări, în birourile de anchetă, nicăieri nu trebuie să întâlnească arestaţi ca şi el, să nu poată primi din nici un zâmbet, din nici o privire compasiune, un sfat ori sprijin. Organele fac totul ca să-i eclipseze viitorul şi să-i denatureze prezentul: să -l mintă că prietenii şi rudele lui au fost arestaţi, că s-au găsit probe materiale. Să-şi exagereze posibilităţile de reprimare, a lui şi a celor apropiaţi, drepturile de a ierta (de care Organele nu dispun câtuşi de puţin). Să lege sinceritatea „căinţei” cu atenuarea pedepsei şi a regimului de lagăr (asemenea legătură n-a existat niciodată), într-un timp scurt, când arestatul este încă zguduit, extenuat şi iresponsabil^ să obţină de la el cât mai multe depoziţii ireparabile, să implice cât mai multe persoane fără nici o vină (unii se pierd atât de mult cu firea, încât roagă chiar să nu li se mai citească procesele-verbale, ci doar să le semneze, doar să le semneze). Numai pe urmă îl scot de la izolator şi îl introduc într-o celulă cu mai multe persoane, unde el, cu disperare târzie, îşi va descoperi şi număra greşelile.

  Cum să nu greşeşti în acest duel? Cine nu ar greşi?

  Am spus „ideal arestatul trebuie să fie singur”, însă în condiţiile din 1937, când închisorile erau arhipline (la fel şi în 1945), acest principiu ideal al singurătăţii proaspătului arestat nu putea fi respectat. Aproape chiar din primele ore, arestatul se afla într-o celulă comună suprapopulată.

  Acest lucru avea însă avantajele sale, care compensau neajunsurile. Excesul deţinuţilor dintr-o celulă nu numai că înlocuia boxa strâmtă, de o singură persoană, dar constituia şi o tortură de prima clasă, cu atât mai valoroasă, cu cât dura zile şi săptămâni întregi şi fără să ceară vreun efort din partea anchetatorilor: deţinuţii erau torturaţi de confraţii lor! Erau înghesuiţi în celulă atât de mulţi, încât să nu aibă fiecare o bucăţică de duşumea, ca oamenii să calce peste oameni şi, îndeobşte, să nu se poată mişca, să stea unii pe picioarele altora. Astfel, în 1945, în puşcăriile de detenţie preventivă din Chişinău, într-o celulă individuală erau îngrămădiţi optsprezece oameni, la Lugansk, în 1937, cincisprezece*, iar Ivanov-Razumnik, în 1938, la Butârki, într-o celulă standard pentru douăzeci şi cinci de persoane, a stat în compania a o sută patruzeci. Viaţa în celulele anilor 1937-1938 este foarte bine descrisă de el. Closetele erau atât de aglomerate, încât erau duşi să-şi facă nevoile o singură dată în douăzeci şi patru de ore şi uneori noaptea, ca şi plimbarea! Tot el în „cocina” de primire de la Lubianka a calculat că săptămâni întregi erau nevoiţi să stea câte trei oameni pe un metru pătrat de pardoseală (apreciaţi şi aşezaţi-vă!)*. Cocina nu avea ferestre ori ventilaţie, corpurile şi respiraţia făceau ca temperatura să urce la 40-45 de grade, toţi şedeau numai în izmene (lucrurile de iarnă aşezându-le sub ei), trupurile se presau unele de altele şi de la sudoarea celui de lângă tine pielea ţi se îmbolnăvea de eczemă. Astfel şedeau cu săptămânile, nu primeau nici aer, nici apă (în afară de acea zămârcă şi ceai, dimineaţa).

  * Şi la ei ancheta dura opt-zece luni. „Pesemne. Klim Voroşilov’^ a stat singur într-o astfe^de celulă”, ziceau băieţii (dar oare a stat?).

  *în 1948, şi în puşcăria „interioară” ^ din Vladimir, într-o celulă de trei metri pe trei, stăteau permanent treizeci de oameni! (S. Potapov.) La GPU-ul din Krasnodar, în 1937, erau patru oameni pe metru pătrat de pardoseală.

  În acel an, la Butârki, proaspăt-arestaţii (trecuţi deja prin baie şi boxe) şedeau câteva zile şi nopţi în şir pe treptele scărilor, aşteptând să plece convoaiele celor condamnaţi ca să elibereze celulele. T-v, care stătuse la Butârki cu şapte ani mai înainte, în 1931, spune că locul de sub priclurile de lemn era înţesat, dormeau şi pe pardoseala de ciment, în 1945, când am stat eu, era la fel. Recent însă am primit de la M. K. B-ci o preţioasă mărturie personală despre înghesuiala de la Butârki în anul 1918: în octombrie (cea de a două luna de teroare roşie), închisoarea era atât de plină, încât chiar şi la spălătorie au aranajat o celulă de şaptezeci de persoane pentru femei! Dar când s-a întâmplat, atunci, ca închisoarea Butârki să rămână goală?

  T, Şi dacă, în plus, hârdăul igienic înlocuia feluritele moduri de a-ţi face nevoile (ori, dimpotrivă, până la ora hotărâtă pentru aşa ceva hârdăul era scos din celulă, precum în unele închisori din Siberia); dacă mâncau patru din acelaşi castron, şi unul de pe genunchii celuilalt; dacă scoteau întruna pe careva la interogatoriu, iar pe altcineva îl aduceau bătut, nedormit şi înfrânt; dacă înfăţişarea acestor înfrânţi era mai convingătoare decât toate ameninţările anchetatorului; iar celui pe care cu lunile nu îl chemau i se păreau orice moarte şi orice lagăr mai uşoare decât această poziţie ghemuită.

  — Atunci poate că aceasta înlocuia pe deplin singurătatea teoretic ideală? Şi în acest talmeş-balmeş de oameni nu te poţi hotărî întotdeauna cui să te destăinui şi nu găseşti întotdeauna cu cine să te sfătuieşti. Şi crezi mai degrabă în schingiuiri şi bătăi nu atunci când te ameninţă anchetatorul, ci când ţi le arată oamenii înşişi.

  Chiar de la victime afli că se