apatici. Stăteau împrăştiaţi pe pervazurile ferestrelor, se aplecau în afară, se încălzeau la soare şi beau cafea gratis, oferită de A.M.I. N-avea frişca sau zahăr, dar era gratis. Nu se găsea nici un paravan de sârmă care să ne separe de funcţionari. Telefoanele sunau mai des şi funcţionarii erau mult mai relaxaţi decât cei de la Bursa Locurilor de Muncă în Agricultură.

M-am dus la ghişeu şi mi s-a dat o fişă şi un pix legat cu un lanţ.

– Completeaz-o, zise funcţionarul, un băiat mexican drăguţ, care încerca să-şi ascundă amabilitatea în spatele unei atitudini profesionale.

Am început să completez fişa. La adresă şi număr de telefon am scris: „nu am". Apoi, la studii şi abilităţi am scris: „doi ani la L.A. City College. Jurnalism şi Arte Frumoase".

După care i-am spus funcţionarului:

– Am greşit. Fot să mai iau o fişă? îmi întinse alta. De data asta am scris:

„Licenţiat, L.A. City College. Funcţionar în comerţ, magazioner, muncitor. Am lucrat o perioadă şi ca dactilograf. I-am întins fişa.

– În regulă, zise funcţionarul, ia loc şi o să vedem dacă apare ceva.

Am găsit un loc pe pervazul unei ferestre şi m-am aşezat. Lângă mine şedea un negru bătrân. Avea o moacă interesantă; nu obişnuita moacă resemnată pe care cei mai mulţi dintre noi, cei care stăteam împrăştiaţi prin încăperea aia, o aveam. Lăsa impresia că de-abia se abţinea să nu râdă de el însuşi şi de noi ceilalţi, Văzu că î! privesc. Rânji.

– Tipu' care ţine locu' ăsta e şmecher. L-au dat afară de la Locurile de Muncă în Agricultură, s-a pişat pe ei, a venit aici şi a pornit chestia asta. E specializat în muncitori cu juma' de normă. Dacă vreun tip vrea un vagon descărcat repede şi ieftin, sună aici.

– Mda. Am auzit.

– Dacă vreunui tip îi trebuie un vagon descărcat repede şi ieftin, sună aici. Tipu' care ţine locu' ăsta ia 50%. Nu ne plângem. Luăm şi noi ce putem.

– Din partea mea, e bine. La dracu'.

– Arăţi de parcă ţi s-au înecat toate corăbiile. Te simţi bine?

– Am pierdut o femeie.

– O să ai parte de altele şi-o să le pierzi şi pe ele.

– Unde se duc toate femeile astea?

– Gustă din chestia asta.

Avea o sticlă într-o sacoşă. Am tras o duşcă. Vin de Porto.

– Mulţam.

– Nu e picior de femeie în mahala, îmi pasă sticla din nou.

– Să nu ne vadă că bem. Ăsta e singurul lucru care-l scoate din minţi.

În vreme ce trăgeam la măsea, câţiva oameni fură chemaţi şi plecară la muncă. Ne înveselea. Cel puţin era ceva mişcare.

Prietenul meu negru şi cu mine aşteptam, trecând sticla de la unul la altul.

Pe urmă sticlă se goli.

– Unde se află cel mai apropiat magazin de băuturi? am întrebat.

Am primit indicaţiile şi am plecat. Nu ştiu cum se făcea, dar întotdeauna era arşiţă în mahalaua din Los Angeles în timpul zilei. Vedeai vagabonzi bătrâni învârtindu-se în mantale grele prin zăpuşeală. Dar când se lăsa întunericul şi la azil era plin, mantalele alea le prindeau bine.

Când m-am întors de la prăvălia de băuturi, l-am găsit pe amicul meu tot acolo.

M-am aşezat, am deschis sticla, i-am întins sacoşa.

– Ascunde-o, îmi zise.

Era plăcut să stăm acolo înăuntru şi să bem vin.

Câţiva ţintari începură să se adune şi să se rotească în faţa noastră.

– Ţintari de vin, zise el.

– Nenorociţii ăştia sunt drogaţi.

– Ştiu ei ce e bun.

– Beau ca să-şi uite femeile.

– Beau pur şi simplu.

I-am alungat cu mâna şi am prins unul. Când am deschis pumnul, tot ce am putut vedea în palmă a fost un grăunte negru şi priveliştea ciudată a două aripi mici. Nimic.

– Uite-l că vine!

Stăpânul locului era tipul cel tânăr şi drăguţ. Se năpusti spre noi.

– Gata! Căraţi-vă! Căraţi-vă dracului de-aici, alcoolici nenorociţi! Căraţi-vă dracului de-aici până nu chem poliţia!

Ne îmbrânci pe amândoi spre uşă, împingând şi înjurând. Mă simţeam vinovat, dar nu eram supărat. Chiar şi în timp ce ne împingea, îmi dădeam seama că nu-i păsa cu adevărat ce făceam. Avea un inel mare la mâna dreaptă.

Nu ne-am mişcat destul de repede şi am primit o lovitură cu inelul chiar peste ochiul stâng; am simţit că-mi dă sângele, pe urmă că îmi curge tot mai tare. Prietenul meu şi cu mine ne aflăm din nou afară, în stradă. Am început să facem câţiva paşi. Am găsit un prag de uşă şi ne-am aşezat pe o treaptă. I-am întins sticla. Luă o duşcă.

– Bună marfă.

Îmi întinse sticla. Am tras şi eu o duşcă.

– Da, bună marfă.

– Soarele e sus.

– Da, e sus de-a binelea.

Am rămas tăcuţi, trecând sticla de la unul la altul.

În scurt timp, sticlă se goli.

– Păi, zise el, eu cam tre' să plec.

– Pe curând.

Se îndepărtă. M-am ridicat, am pornit în direcţia opusă, am dat colţul şi am luat-o pe Main Street. Am continuat să merg, până am ajuns la Roxie.

În vitrină erau expuse fotografii cu stripteuze. Am intrat şi mi-am cumpărat un bilet. Fata de la casă arăta mai bine decât fotografiile. În buzunar îmi mai rămăseseră acum doar 38 de cenţi. Am păşit în sala de teatru întunecată şi m-am aşezat în al optulea rând. Primele trei rânduri erau pline până la refuz.

Eram foarte norocos. Filmul se terminase şi prima stripteuză era deja pe scenă. Darlene. Prima era de obicei cea mai slabă, o veterană decăzută, ajunsă acum să dea din picior mai tot timpul în trupă de dansatoare. O aveam pe Darlene în deschidere. Pesemne cineva fusese omorât sau era zdrenţe sau avea o criză de isterie şi pentru Darlene aceasta era şansa ei să danseze din nou singură.

Însă Darlene era mişto. Slabă, dar cu sâni ca lumea. Un trup ca o salcie. La capătul acelui spate suplu, al acelui trup suplu, se zărea un fund uriaş. Era ca un miracol - de ajuns să-i sucească minţile oricărui bărbat.

Darlene era îmbrăcată într-o rochie lungă de catifea neagră, despicată adânc - pulpele şi coapsele străluceau izbitor de alb lingă negrul catifelei. Dansa şi se uita la noi, printre genele grele de fard. Aceasta era şansa ei. Voia să se întoarcă - să