în picioare, răsucindu-şi ţigări şi vorbind încet. Toate locurile de felul ăsta aveau întotdeauna acelaşi miros - miros de sudoare râncedă, de urină şi de vin ordinar.

Cu o zi înainte, o ajutasem pe Jan să se mute într-un apartament cu un grăsan de agent imobiliar care locuia pe Kingsley Drive. M-am ascuns în hol şi l-am privit cum o sărută; pe urmă intrară în apartament şi uşa se închise. Am luat-o înapoi singur pe stradă, observând pentru prima oară peticele de hârtie suflate de vânt şi mormanele de gunoi care împânzeau strada. Fusesem evacuaţi din apartament, în buzunar aveam 2,08 $. Jan îmi promisese că o să aştepte până ce norocul avea să-mi surâdă, dar mi-era greu să o cred. Numele agentului imobiliar era Jim Bemis, avea un birou pe Alvarado Street şi o grămadă de bani.

– Nu pot să sufăr când mi-o trage, îmi spusese Jan. Iar acum probabil că-i spunea şi lui acelaşi lucru despre mine.

În câteva lăzi stăteau îngrămădite portocale şi roşii şi păreau să fie gratis. Am luat o portocală, am muşcat din coajă şi am sorbit sucul, îmi terminasem ajutorul de şomaj, de când plecasem de la Sans Hotel. Un tip în jur de patruzeci de ani s-a apropiat de mine. Părul lui părea vopsit, de fapt nu semăna cu un păr omenesc, ci mai degrabă cu nişte fire de aţă. Lumina puternică din tavan cădea pe silueta lui. Avea negi cafenii pe faţă, adunaţi mai ales în jurul gurii. Unul-două fire negre creşteau din fiecare.

– Ce faci? m-a întrebat.

– Bine.

– N-ai vrea să ţi-o sug?

– Nu, nu cred.

– Sunt fierbinte, omule, sunt excitat. O fac chiar bine.

– Ascultă, îmi pare rău, dar n-am chef. S-a cărat furios. Am aruncat o privire prin încăperea largă. Cincizeci de bărbaţi aşteptau. Erau apoi zece sau doisprezece funcţionari de stat însărcinaţi cu angajările, care stăteau la birouri sau se plimbau încolo şi încoace. Trăgeau din ţigări şi păreau mult mai îngrijoraţi decât vagabonzii. Funcţionarii erau despărţiţi de vagabonzi printr-un paravan masiv, cu ochiuri de sârmă, care unea podeaua cu tavanul. Cineva îl vopsise galben. Era un galben foarte banal. Când vreun funcţionar trebuia să facă o tranzacţie cu un vagabond, descuia şi ridică un geam mic de sticlă în paravan. Când se îngrijea de aranjatul hârtiilor, funcţionarul lăsa în jos geamul de sticlă, îl încuia pe dinăuntru şi, de fiecare dată când se întâmplă lucrul acesta, speranţa părea să dispară. Ne trezeam cu toţii când geamul se deschidea, fiecare avea o şansă, dar când se închidea, speranţa se risipea. Pe urmă, tot ce ne rămânea era să ne holbăm unii la alţii.

De-a lungul peretelui din fund, în spatele paravanului galben şi în spatele funcţionarilor, se zăreau aliniate şase table. Aveau cretă şi burete, întocmai ca în gimnaziu. Cinci dintre ele erau şterse, deşi puteai să vezi urmele mesajelor anterioare, ale slujbelor de mult ocupate şi, în ceea ce ne privea, pierdute pentru totdeauna.

Pe a şasea tablă era scris un mesaj:

AVEM NEVOIE DE CULEGĂTORI DE ROŞII PENTRU BAKERSFIELD

Crezusem că maşinile îi lăsaseră fără slujbă pe culegătorii de roşii. Cu toate astea, iată că nu era aşa. Se părea că oamenii sunt mai puţin scumpi decât maşinile. Şi pe deasupra, maşinile se stricau. Fir-ar.

Am cercetat sala de aşteptare - nu se zăreau asiatici, evrei şi aproape nici un negru. Majoritatea vagabonzilor erau albi săraci sau mexicani. Singurii doi negri se îmbătaseră deja cu vin.

Unul dintre funcţionari se ridică în picioare. Era un om masiv, cu burta umflată de bere. Ceea ce remarcai imediat la el era cămaşa galbenă cu dungi negre verticale. Cămaşa era ultrascrobită şi tipul purta banderole - ca să-i ţină mânecile ridicate, ca în fotografiile din anii '90. Se apropie şi descuie geamul de sticlă din paravanul galben.

– Fiţi atenţi! E un camion în spate care ia oameni pentru Bakersfield!

Trase geamul în jos, îl încuie, se aşeză la birou şi îşi aprinse o ţigară.

Pentru o clipă, nimeni nu se mişcă. Apoi, unul câte unul, cei care stăteau pe bănci începură să se ridice şi să se întindă, cu feţele lipsite de expresie. Oamenii care stătuseră în picioare îşi aruncară ţigările pe jos şi le striviră cu grijă cu vârful pantofilor. Pe urmă se porni un lent exod general; toţi ieşeau pe rând printr-o uşă laterală, într-o curte îngrădită.

Soarele se înălţa pe cer. Ne-am uitat unii la alţii cu adevărat pentru prima oară. Câţiva oameni rânjiră la vederea vreunei feţe cunoscute.

Stăteam aliniaţi, croindu-ne drum cu coatele spre partea din spate a camionului, iar soarele se înălţa pe cer. Era timpul s-o luăm din loc. Urcam într-un camion de armată din al doilea război mondial, cu un acoperiş înalt de canava, zdrenţuit. Ne mişcăm înainte, împingând grosolan, dar în acelaşi timp încercând să fim măcar pe jumătate politicoşi. La un moment dat, m-am săturat de coate şi n-am mai înaintat.

Capacitatea camionului era uimitoare. Solidul supraveghetor mexican stătea într-o parte, în coada camionului, făcându-le semn cu mâna să intre: „Gata, gata, haideţi, haideţi..."

Oamenii se mişcau încet înainte, de parc-ar fi intrat în gura unei balene.

Prin partea laterală a camionului, le puteam zări feţele; vorbeau liniştiţi şi zâmbitori. În acelaşi timp, nu-mi plăcea de ei şi mă simţeam singur. Apoi m-am hotărât că şi eu o puteam scoate la capăt cu roşiile; am decis să urc. Cineva se izbi în mine din spate. Era o mexicancă grasă şi părea foarte emotivă. Am apucat-o de şolduri şi am săltat-o. Era tare grea. Era greu de mânuit. Într-un final, am izbutit să o apuc de ceva; se părea că mâna îmi intrase în cotlonul cel mai adânc al crăcanei ei. Am săltat-o înăuntru. Apoi am încercat să mă prind şi eu de ceva şi să răzbesc înăuntru. Eram ultimul. Supraveghetorul mexican îmi puse piciorul pe mână.

– Nu, zise, avem destui.

Motorul camionului porni, se bloca, se opri. Şoferul ambala din nou. De data asta, motorul nu se mai bloca şi o luară din loc.

Agenţia Muncitorilor din Industrie se afla chiar la marginea mahalalei. Vagabonzii erau mai bine îmbrăcaţi, mai tineri, dar la fel de