– Îţi plac chestiile astea, nu-i aşa, Chinaski?

– Oh, da, da, salivam eu.

Într-o zi doamna de la biroul de angajări mă chemă la ea. Biroul de angajări se afla în spatele platformei de încărcare.

– Vreau să administrezi dumneata biroul ăsta duminică, Chinaski.

– Ce trebuie să fac?

– Doar să răspunzi la telefon şi să angajezi spălătorii de vase de duminică.

– Am înţeles!

În prima duminică a fost drăguţ. Stăteam acolo pur şi simplu. Curând, un tip bătrân păşi înăuntru.

– Da, amice? am întrebat.

Purta un costum scump, dar ponosit şi un pic murdar; iar manşetele stăteau să se desprindă, îşi ţinea pălăria în mina.

– Ascultă, întrebă, aveţi nevoie de cineva care se pricepe să poarte o conversaţie? De cineva care ştie să întâmpine şi să discute cu oamenii? Am un anume farmec, spun poveşti drăguţe, ştiu să-i fac pe oameni să râdă.

– Zău?

– O, sigur.

– Fă-mă să râd.

– Ah, nu înţelegeţi. Cadrul trebuie să fie potrivit, dispoziţia, decorul, ştiţi...

– Fă-mă să râd.

– Domnule...

– Nu mă pot folosi de tine, eşti un încuiat!

Spălătorii de vase au fost angajaţi la prânz. Am păşit afară din birou. Patruzeci de vagabonzi aşteptau acolo.

– Fiţi atenţi acum, avem nevoie de cinci bărbaţi serioşi! Dar să fie serioşi! Nu alcoolici, perverşi, comunişti sau pedofili! Şi trebuie să aveţi carnet de asigurare socială! Gata, scoateţi carnetele şi ţineţi-le sus!

Apărură carneţele. Le fluturară.

– Hei, eu am!

– Hei, frate, aici! Dă-i o şansă unui amărât!

I-am măsurat pe îndelete cu privirea.

– Bine, tu, ăla cu pete de rahat pe guler, am arătat. Fă un pas în faţă.

– Nu sunt pete de rahat, domnule. E sos.

– Ei bine, nu ştiu, amice, dar mie mi se pare că ai mâncat mai mult rahat decât friptură de vită!

– Ha, ha, ha, făcură vagabonzii. Ha, ha, ha!

– Gata, acum, am nevoie de patru spălători de vase serioşi! Am patru peni în nună. O să-i arunc în sus. Cei patru bărbaţi care or să-mi aducă înapoi câte-un peni or să spele astăzi v ase t Am azvârlit monedele sus în aer, deasupra mulţimii. Trupuri săriră şi se prăbuşiră, haine sfâşiate, se auziră înjurături, un om zbieră şi se încasară câţiva pumni. Pe urmă, cei patru norocoşi veniră în faţă, toţi în acelaşi timp, răsuflând din greu, fiecare cu câte un peni.

Le-am împărţit permisele de muncă şi i-am expediat la bufetul cu autoservire pentru angajaţi, unde aveau mai întâi să fie hrăniţi. Ceilalţi vagabonzi se retraseră încet pe rampa de încărcare, săriră jos şi o apucară pe alee, spre pustietatea din centrul Los Angeles-ului într-o zi de duminică.

Duminica era cel mai bine pentru că eram singur şi curând am început să-mi iau cu mine la lucru câte-o jumate de whisky.

Într-o duminică, după o noapte în care am turnat în mine zdravăn, sticla m-a biruit; mi s-a rupt firul. Mi-am amintit foarte vag oarecare fapte ciudate în acea seară după ce am ajuns acasă, dar totul era învăluit în ceaţă. I-am povestit lui Jan a doua zi dimineaţa, înainte să mă întorc la lucru.

– Cred că am făcut-o de oaie. Dar poate că e numai imaginaţia mea.

Am intrat şi m-am apropiat de ceasul de pontaj. Foaia mea de prezenţă nu se găsea pe raft. M-am răsucit pe călcâie şi m-am dus ţintă la bătrâna doamnă care administra biroul de angajări. Când m-a văzut, a părut agitată.

– Doamnă Farrington, foaia mea de prezenţă lipseşte.

– Henry, întotdeauna te-am considerat un băiat atât de drăguţ.

– Da?

– Nu-ţi aduci aminte ce-ai făcut, nu-i aşa? m-a întrebat, uitându-se speriată în jur.

– Nu, doamnă.

– Erai băut. L-ai înghesuit pe domnul Pelvington în vestiarul bărbaţilor şi nu mai voiai să-i dai drumul. L-ai ţinut captiv treizeci de minute.

– Ce i-am făcut?

– Nu voiai să-i dai drumul.

– Cine e?

– Administratorul acestui hotel.

– Ce altceva am mai făcut?

– I-ai ţinut lecţii despre cum ar trebui să conducă hotelul. Domnul Pelvington se ocupă de această afacere de treizeci de ani. I-ai sugerat că prostituatele ar trebui cazate doar la primul etaj şi că ar trebui să li se facă un examen medical regulat, în acest hotel nu există prostituate, domnule Chinaski.

– O, ştiu asta, doamnă Pelvington.

– Farrington.

– Doamnă Farrington.

– I-ai mai spus domnului Pelvington că la platforma de încărcare e nevoie doar de doi oameni în loc de zece şi că hoţia ar înceta dacă fiecărui angajat i s-ar da să ia acasă un homar viu în fiecare seară, într-o cutie special concepută pentru a putea fi transportată cu autobuzul şi tramvaiul.

– Aveţi un simţ al umorului foarte dezvoltat, doamnă Farrington.

– Oamenii de la pază n-au reuşit să te facă să-i dai drumul domnului Pelvington. I-ai sfâşiat haina. Numai după ce am chemat poliţia te-ai potolit.

– Presupun că sunt dat afară?

– Aţi presupus corect, domnule Chinaski. Am ieşit prin spatele unui maldăr de lăzi. Când doamna Farrington n-a fost atentă, am şters-o la bufetul angajaţilor, încă mai aveam tichetul de masă. Puteam să mai iau o ultimă masă pe cinste. Chestiile alea erau aproape la fel de bune ca acelea pe care le găteau pentru oaspeţii de sus, se străduiau chiar mai mult. Strângând în mina tichetul, am intrat în bufet, mi-am luat o tavă, un cuţit şi o furculiţă, o ceaşcă şi câteva şerveţele de hârtie. M-am apropiat de casă. Pe urmă m-am uitat în sus. Lipită de peretele din spatele casei, se afla o bucată de carton alb acoperită cu o mâzgăleală mare şi răutăcioasă:

NU-I DAŢI DE MÂNCARE LUI HENRY CHINASKI

Am pus tava la loc pe furiş. Am ieşit de acolo. Am mers de-a lungul platformei de încărcare, apoi am sărit pe alee. Un vagabond se apropia de mine.

– Ai o ţigară, frate? m-a întrebat.

– Sigur.

Am scos două, i-am dat una lui, una am luat-o eu. I-am aprins-o, după care mi-am aprins-o şi pe a mea. El a pornit spre est, iar eu am pornit spre vest.

Bursa Locurilor de Muncă în Agricultură se afla la intersecţia dintre Fifth Street şi Sân Pedro. Trebuia să te prezinţi la 5 a.m.

Era încă întuneric când am ajuns acolo. Oamenii stăteau jos sau