cu subînţeles, în vreme ce eu le urmăream cum râd în blugii lor strâmţi şi în tricourile mulate şi mă gândeam: dacă una dintre ele ar fi cu mine în pat la noapte, aş putea să fac faţă porcăriei ăsteia mult mai bine. Cu toţii gândeam astfel. Şi ne gândeam de asemeni că toate aparţineau altcuiva. Ei bine, la dracu'. Lucrul ăsta nu schimba nimic. Peste optsprezece ani aveau să cântărească 185 de livre şi cele frumoase aveau să fie fiicele lor.

Mi-am cumpărat o maşină veche de opt ani şi am continuat să lucrez acolo până în decembrie, inclusiv. Pe urmă a venit petrecerea de Crăciun. Era 24 decembrie. Urma să fie băutură, mâncare, muzică, dans. Nu-mi plăceau petrecerile. Nu ştiam să dansez şi oamenii mă înfricoşau, mai ales oamenii de la petreceri, încercau să fie sexy şi veseli şi inteligenţi şi deşi credeau că le reuşeşte, nu le reuşea deloc. Erau chiar nepricepuţi. Faptul că se străduiau din răsputeri nu făcea decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile.

Aşa că atunci când Jan se lipi de mine şi-mi zise: „Lasă dracului petrecerea aia, stai acasă cu mine. Ne facem criţă aici", nu mi-a fost foarte greu să procedez întocmai.

Am aflat ce s-a întâmplat la petrecere a doua zi după Crăciun. Micul Eddie zise:

– Christine a plâns că n-ai apărut.

– Cine?

– Christine, mexicanca aia drăguţă.

– Cine e asta?

– Lucrează la rândul din spate, la asamblare.

– Nu mai spune.

– Zău. A tot plâns. Cineva ţi-a desenat portretul, imens, cu cioc, şi l-a agăţat pe perete şi dedesubt au scris „Mai dă-mi un rând!"

– Scuze, omule. Sunt cuplat.

– Nu-i nimic. Până la urmă n-a mai făcut pe nebună şi a dansat cu mine. S-a pilit şi a azvârlit cu nişte tort şi s-a pilit şi mai tare şi a dansat cu toţi negrii. Dansează chiar sexy. La sfârşit s-a dus acasă cu Ingeroiu'.

– Probabil că îngeroiu' i-a înfipt degetul mare în ochi, am zis.

În ajunul Anului Nou, după pauză de prânz, Morris m-a chemat la el şi mi-a zis:

– Vreau să vorbesc cu tine.

– Bine.

– Pe-aici.

Morris m-a dus într-un colţ întunecat, lângă un teanc de cutii îngrămădite.

– Ascultă, o să fim nevoiţi să ne lipsim de tine.

– În regulă. E ultima mea zi?

– Da.

– Cecul o să fie gata?

– Nu, o să ţi-l trimitem prin poştă.

– În regulă.

Întreprinderea Naţională de Produse de Panificaţie se afla în apropiere. Am primit o salopetă albă şi un dulăpior. Făceau fursecuri, biscuiţi, prăjiturele şi aşa mai departe. Din cauză că menţionasem doi ani de colegiu în cererea mea de angajare, am ajuns să lucrez ca Omul cu Nucă de Cocos. Omul cu Nucă de Cocos stătea pe o ridicătură, săpa cu lopata în butoiul cu nucă de cocos pisată şi azvârlea fulgii albi într-o maşină. Maşina făcea restul: scuipa nucă de cocos pe prăjituri şi pe alte diverse produse care treceau pe dedesubt. Era o muncă uşoară şi demnă, lată-mă, îmbrăcat în alb, azvârlind cu lopata nucă albă de cocos pisată într-o maşină. În partea cealaltă a încăperii se găseau zeci de fete tinere, îmbrăcate şi ele în alb şi cu berete albe pe cap. Nu eram prea sigur de ceea ce făceau, dar erau foarte ocupate. Lucram noaptea.

S-a întâmplat în a doua mea noapte de lucru. A început pe îndelete, câteva fete s-au pornit să cânte „Ah, Henry, ah, Henry, cum ştii tu să iubeşti! Ah, Henry, ah, Henry, e ca-n poveşti!" Tot mai multe fete s-au alăturat. Curând, toată lumea cântă. Mi-am zis că în mod sigur cânta pentru mine.

Supraveghetorul fetelor apăru ca o vijelie ţipând:

– Gata, gata, fetelor, ajunge!

Mi-am înfipt calm lopata în nuca pisată şi m-am resemnat...

Mă aflam acolo de două-trei săptămâni când o sonerie sună în timpul ultimului schimb. O voce se auzi în interfon.

– Toţi bărbaţii să vină în spatele clădirii. Un bărbat în costum se apropie de noi.

– Adunaţi-vă în jurul meu, zise. Ţinea în mână o mapă cu clamă cu o foaie de hârtie pe ea. Oamenii l-au înconjurat. Eram îmbrăcaţi cu toţii în salopete albe. Eu stăteam la marginea cercului.

– Intrăm într-o perioadă mai slabă, zise bărbatul, îmi pare rău să vă spun că trebuie să ne lipsim de voi toţi până la redresarea situaţiei. Iar acum, dacă vă aliniaţi în faţa mea, o să vă notez numele, numerele de telefon şi adresele. Când lucrurile or să meargă mai bine, voi o să fiţi primii care o să aflaţi.

Oamenii au început să formeze un şir, dar împingându-se cu putere şi înjurând. N-am intrat în rând. M-am uitat la toţi tovarăşii mei de muncă dându-şi ascultători numele şi adresele. Aceştia, mi-am zis, sunt oamenii care dansează frumos la petreceri. M-am dus la dulăpiorul meu, mi-am pus în cui salopeta albă, am sprijinit lopata de uşă şi am ieşit.

Hotelul Sans era cel mai grozav din Los Angeles. Era un hotel vechi, însă avea clasă şi un farmec care le lipsea construcţiilor mai noi. Se afla exact peste drum de parcul din centru.

Era renumit datorită congreselor organizate aici de către oamenii de afaceri şi datorită târfelor scumpe, de un talent aproape legendar - despre care se spunea că, la sfârşitul unei seri productive, lăsau un mic bacşiş până şi băieţilor de serviciu. Mai circulau de asemeni povesti despre băieţi de serviciu ajunşi milionari - băieţi de serviciu daţi naibii, cu mădulare de unsprezece inci, care avuseseră norocul să întâlnească şi să se însoare cu vreo clientă a hotelului bătrâna şi bogată. Şi mâncarea, HOMARII, uriaşii bucătari negri cu turbane albe, foarte înalte, care ştiau tot, nu numai despre mâncare, ci şi despre Viaţă şi despre mine şi despre orice.

Am fost repartizat la platforma de încărcare. Platforma aceea avea stil: pentru fiecare camion care sosea aşteptau zece ţipi ca să-l descarce, când era de fapt nevoie de cel mult doi. Purtam hainele mele cele mai bune. Nu mă atingeam niciodată de nimic.

Descărcăm (ei descărcau) tot ce sosea la hotel şi majoritatea erau chestii de mâncare. Presupun că bogătanii mănâncă mai mulţi homari decât orice altceva. Soseau mereu lăzi şi lăzi cu homari,