mine. Am zărit o stivă de cutii cu vopsea lipite de perete. Am dus-o spre ele şi am aşezat-o cu grijă. Ani întins-o pe spate. M-am urcat pe ea şi am început să o sărut, ridicându-i rochia. Pe urmă Danny, unul dintre angajaţi, îşi făcu apariţia. Danny era virgin. Danny urma un curs de pictură la seral şi adormea în timpul zilei. Nu putea să facă diferenţa între artă şi mucurile de ţigări.

– Ce dracu' se întâmplă aici? întrebă, după care pomi tiptil către biroul din faţă.

A doua zi Bud mă chemă în birou.

– Ştii, a trebuit să ne lipsim şi de ea.

– N-a fost vina ei.

– Era cu tine acolo, în spate.

– Eu am provocat-o.

– Şi ea s-a supus, după ţâţe spune Davmy.

– Ce ştie Danny despre supunere? Singurul lucru căruia i s-a supus vreodată e mâna lui.

– Te-a văzut.

– Ce-a văzut? Nici măcar nu i-am scos chiloţii.

– Firma noastră e o firmă serioasă.

– Cu Mary Lou în frunte.

– Te-am angajat pentru că am crezut că eşti un funcţionar pe care se poate conta.

– Mulţam. Şi o sfârşesc dat afară fiindcă am încercat să i-o trag unei asiatice cu ochi oblici şi şchioapă de piciorul stâng pe o stivă de patruzeci de galoane cu vopsea de maşină - pe care, apropo, le vinzi Facultăţii de Arte Frumoase de la L.A. College că vopsea adevărată. Ar trebui să te spun la Better Business Bureau.

– Poftim cecul. Asta e tot.

– Bine. Ne vedem la Santa Anita.

– Sigur, zise.

Pe cec era trecută şi plata pe încă o zi. Am dat mâna şi am ieşit.

Nici în următoarea slujbă n-am apucat să rămân prea mult. A însemnat oarecum un scurt popas. Era o companie mică, specializată în articole de Crăciun: beculeţe, coroniţe, Moşi Crăciuni, pomi de hârtie, tot tacâmul, Când m-au angajat, mi-au spus că o să trebuiască să se lipsească de mine cu o zi înainte de Ziua Recunoştinţei; că nu mai era de muncă după Ziua Recunoştinţei. Şase dintre noi eram angajaţi în aceleaşi condiţii. Ne spuneau „magazioneri" şi în principal încărcăm şi descărcăm camioane. De asemenea, un magazioner e un tip care freacă menta la greu fumând ţigări, într-o stare de visare. Dar noi, cei şase, n-aveam să stăm până la Ziua Recunoştinţei. A mea a fost ideea să mergem în fiecare zi la un bufet şi să mâncăm. Pauzele noastre de masă se făceau tot mai lungi, într-o după-amiază, pur şi simplu nu ne-am mai întors. Dar a doua zi dimineaţa, ca nişte băieţi buni ce eram, ne-am prezentat cu toţii la slujbă. Ni se spuse că nu mai eram doriţi.

– Acum, zise directorul, trebuie să angajez din nou o întreagă echipă nenorocită, - Şi să-i daţi afară de Ziua Recunoştinţei, zise unul dintre noi.

– Ascultaţi, băieţi, zise directorul, vreţi să mai lucraţi încă o zi?

– Ca să aveţi timp să-i primiţi la interviu şi să-i angajaţi pe înlocuitorii noştri? întrebă unul dintre noi.

– Rămâneţi sau plecaţi, zise directorul. Am rămas şi am lucrat toată ziua, râzând ca nebunii şi aruncând cutiile prin aer. După care ne-am luat în primire ultimele noastre cecuri şi ne-am întors în locuinţele noastre şi la femeile noastre beţive.

Era o altă firmă de corpuri de iluminat: Honeybeam Company. Majoritatea cutiilor aveau cinci-şase picioare lungime, iar când se umpleau se făceau tare grele. Lucram câte zece ore pe zi. Procedura era destul de simplă - te duceai la linia de asamblare şi îţi luai bucăţile, le aduceai înapoi şi le împachetai. Cei mai mulţi dintre muncitori erau mexicani şi negri. Negrii mă munceau şi mă acuzau că am gura mare. Mexicanii stăteau tăcuţi deoparte şi priveau. Fiecare zi era o luptă - atât pentru viaţa mea, cât şi pentru priceperea mea de a ţine pasul cu distribuitorul şef, Monty. Mă munceau cât era ziua de lungă.

– Hei, băiete, băiete! Vino-ncoa', băiete! Băiete, vreau să-ţi spun ceva!

Era micul Eddie. Micul Eddie era bun la chestia asta. N-am răspuns.

– Băiete, cu tine vorbesc!

– Ia zi, Eddie, ţi-ar plăcea să-ţi despic curul cu un briceag în timp ce cânţi Balada lui Moş Râu?

– Cum ai căpătat toate găurile alea de pe faţă, albule? Ai căzut într-un burghiu în timp ce dormeai?

– De unde ai cicatricea aia de pe buza de jos? Iubiţelul tău îşi ţine lama de ras legată de puia?

În pauză am ieşit şi am negociat un pic cu Ingeroiu'. Ingeroiu' mă luă peste picior, dar i-am zis şi eu câteva, n-am intrat în panică şi m-am ţinut tare. Ştiam că avea doar zece minute la dispoziţie ca să mă muncească şi asta mă ajută. Cel mai mult m-a durut când mi-a băgat degetul mare în ochi. Ne-am întors împreună la lucru, pufnind şi gâfâind.

– Nu eşti expert, zise.

– Pune-mă la încercare o dată când nu sunt mahmur. O să te fac praf.

– Bine, zise, vino o dată curat şi parfumat şi o să mai facem o încercare.

Am hotărât pe loc să nu vin niciodată curat şi parfumat.

Morris era supraveghetorul. Era un tip teribil de plicticos. Era ca şi cum ar fi fost făcut din lemn, din cap până-n picioare. Mă străduiam să nu vorbesc cu el mai mult decât era nevoie. Era fiul proprietarului şi încercase să dea lovitură ca agent voiajor, în afara firmei. Dăduse greş şi îl aduseseră înapoi, la firmă. Se apropie de mine.

– Ce-ai păţit la ochi? E roşu tot.

– Treceam pe sub un palmier şi am fost atacat de o mierlă.

– Te-a ciupit de ochi?

– Da.

Morris se îndepărtă, crăcăna pantalonilor i se îndesa în fund...

Cea mai tare fază a fost atunci când linia de asamblare n-a putut să ţină pasul cu noi, iar noi am stat de jur-împrejur aşteptând. Echipa de la linia de asamblare era formată în majoritate din fete mexicane cu pielea frumoasă şi ochi de abanos; purtau blugi strâmţi, tricouri mulate şi cercei ordinari. Erau atât de tinere şi de sănătoase şi eficiente şi relaxate. Erau nişte muncitoare bune şi din când în când una îşi ridica privirea şi spunea ceva, după care urmau hohote de râs şi priviri