După care o luă la fugă. Un sul de cauciuc e o bucată de lemn cu o margine cauciucată. E folosit la decorarea prin site. Am urcat în mansardă, am luat scândură, am împărţit-o în secţiuni a câte şase picioare şi am tăiat cu ferăstrăul bucăţile. Pe urmă am început să fac găuri cu burghiul în lemn, de-a lungul unei muchii. După ce găurile erau gata, urma fixarea cu şuruburi a cauciucului. Apoi trebuia să nivelezi cauciucul până când devenea plat, o margine perfect dreaptă. Dacă marginea de cauciuc nu era perfect dreaptă, procesul de decorare prin site nu funcţiona. Iar cauciucul se ondula, se răsucea şi opunea rezistenţă.

După trei minute, Bud apăru din nou, - Sunt gata sulurile alea?

– Încă nu.

Fugi înapoi în faţă. Am dat găuri, am strâns şuruburile, am nivelat. După alte cinci minute, Bud veni iarăşi în depozit.

– Tot nu sunt gata sulurile alea?

– Nu.

O luă la fugă.

Terminasem un sul de şase picioare şi eram pe la jumătatea celui de-al doilea, când Bud îşi făcu din nou apariţia.

– Lasă. A plecat.

Apoi se îndreptă spre ieşire...

Magazinul se afla în pragul falimentului, în fiecare zi comenzile erau tot mai puţine. Era tot mai puţin de muncă. L-au concediat pe amicul lui Picasso şi m-au pus pe mine să curăţ buda, să golesc coşurile, să pun hârtie igienică. În fiecare dimineaţă măturam şi spălam trotuarul din faţa magazinului. O dată pe săptămâna spălam geamurile, într-o zi m-am hotărât să fac curat la propriul meu loc de muncă. Unul dintre lucrurile pe care le-am făcut a fost să curăţ locul de depozitare a cutiilor pe care le foloseam la distribuţie. Le-am scos pe toate de acolo şi am măturat gunoiul. În timp ce curăţăm, am observat o cutie mică, gri, dreptunghiulară, în fundul dulăpiorului. Am ridicat-o şi am deschis-o. Conţinea douăzeci şi patru de pensule mari din păr de cămilă. Erau dolofane şi frumoase şi puteau fi vândute cu 10 $ bucata. N-am ştiut ce să fac. M-am uitat la ele un timp, apoi am închis capacul, m-am dus în spate şi le-am pus într-o ladă de gunoi de pe alee. Apoi am aşezat toate cutiile goale la loc în dulăpior. Seară am plecat de la slujbă cât mai târziu cu putinţă. M-am dus la bufetul din apropiere şi mi-am cumpărat o cafea şi o plăcintă cu mere. Pe urmă am ieşit, am mers pe lângă clădire şi am cotit pe alee.

Înaintam pe alee şi aproape ajunsesem când i-am văzut pe Bud şi pe Mary Lou intrând pe alee din partea cealaltă. Nu aveam ce face decât să merg mai departe. Asta urma să fie sfârşitul. Ne apropiam tot mai tare. În cele din urmă, am trecut pe lângă ei şi le-am zis:

– Bună.

Ei mi-au răspuns:

– Bună.

Am continuat să merg. Am ajuns în celălalt capăt al aleii, am traversat strada şi am intrat într-un bar. M-am aşezat pe un scaun. Am stat acolo şi mi-am cumpărat o bere şi apoi încă una. O femeie de la bar m-a întrebat dacă nu am un chibrit. M-am ridicat şi i-am aprins ţigara; în timp ce i-o aprindeam, ea trase un pârţ. Am întrebat-o dacă locuia în apropiere, îmi zise că e din Montana. Mi-am amintit o noapte tristă pe care o petrecusem în Cheyenne, Wyoming, lingă Montana. În sfârşit, am ieşit din bar şi am pornit din nou spre alee.

M-am apropiat de ladă de gunoi şi am băgat mâna înăuntru. Se afla tot acolo: cutia gri, dreptunghiulară. Nu părea să fie goală. Am strecurat-o prin gulerul cămăşii: căzu, îmi alunecă pe pântece şi se opri acolo. M-am întors acasă.

Următorul lucru care s-a ivit a fost angajarea unei fete japoneze. De multă vreme mintea uni era bântuită de o idee foarte ciudată, şi anume că, după ce toate problemele şi toată durerea or să înceteze, o fată japoneză o să apară într-o zi şi o să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi. Nu atât fericiţi, cât cu inima uşoară şi cu o adâncă înţelegere şi grijă unul faţă de celălalt. Japonezele aveau o structură osoasă minunată. Forma craniului şi întărirea pielii o dată cu vârsta erau nişte chestii încântătoare; o piele de tobă perfect întinsă. La americance pielea feţei se făcea tot mai flască şi în cele din urmă se surpă. La fel se întâmpla şi cu fundul, care ajungea să arate de-a dreptul indecent. Până şi fundul li se năruia şi devenea indecent. Şi puterea celor două culturi era şi ea foarte diferită: japonezele înţelegeau instinctiv ziua de ieri şi de azi şi de mâine. Să-i spunem înţelepciune. Şi aveau răbdare. Americancele cunoşteau numai ziua de azi şi în general se simţeau dărâmate şi numai dacă o singură zi le mergea prost. Aşa că eram cu totul vrăjit de noua fată. Şi continuam să beau zdravăn împreună cu Jan, fapt care ameţea creierul, îi dădea o senzaţie ciudată de plutire, îl făcea să se răsucească şi să se întoarcă într-un mod bizar, îl umplea de curaj. Aşadar, în prima zi când ea aduse comenzile la mine în depozit, i-am zis:

– Hei, hai să ne atingem. Vreau să te sărut.

– Poftim?

– Cum ai auzit.

Se îndepărtă, în timp ce se îndepărta, am observat că şchiopăta uşor. Era de înţeles: suferinţa şi apăsarea atâtor veacuri...

Mă ţineam după ea ca un ţărănoi în călduri, care s-a îmbătat cu bere într-un autobuz de cursă lungă trecând prin Texas. Era contrariată: însă îmi înţelegea nebunia. O fermecam fără să-şi dea seama.

Într-o zi un client telefona să întrebe dacă avem cutii de un galon cu aracet în stoc şi ea veni în spate să verifice nişte cutii îngrămădite într-un colţ. Am văzut-o şi am întrebat-o dacă îi pot fi de folos, îmi zise:

– Caut o cutie cu aracet pe care scrie 2-G.

– 2-G, am spus, zău?

I-am cuprins mijlocul cu braţul.

– O să reuşim. Tu eşti înţelepciunea secolelor, iar eu sunt eu. Suntem sortiţi unul altuia.

Ea începu să chicotească exact ca o americancă.

– Japonezele nu fac aşa. Ce dracu' ai? Se sprijini de